Mi-am propus, printre altele, ca în 2017 să citesc neprofesionist. Sună cam ambiguu, știu! De fapt, mi-am propus să citesc… pur și simplu… fără creion în mână și fără să las deformația profesională să altereze vreo fărâmă din plăcerea unei lecturi nespecializate, făcută doar de dragul frumosului în sine, ascuns între coperte. Și mi-am mai propus să citesc mai ales cărți despre care nu am auzit vreodată, cărți pe care mi le recomandă prieteni, necunoscuți sau care pur și simplu îmi sar în ochi fără drept de apel când trec pe lângă rafturile vreunei librării. Să le citesc și apoi să le dau mai departe în câteva cuvinte simple înșirate aici, fără vreo pretenție de recenzie literară.
Prima pe listă a fost o carte cu care am făcut cunoștință la propriu și la figurat chiar în prima zi a anului, într-o călătorie spontană la malul mării, o carte pentru care trebuie să mulţumesc prietenei mele, Delia. Cu un titlu straniu la prima vedere și scrisă de un autor despre care nu știam nimic până zilele trecute, Tatăl celuilalt copil, căci așa se numește cartea, este un roman scris de Parinoush Saniee, o scriitoare iraniană care a devenit celebră chiar după debut, cu un alt roman, intitulat Cel care mă așteaptă, pe care l-am pus pe lista de așteptare. Am citit-o într+o singură zi, la început de ianuarie și am tot amânat să scriu despre ea, la fel cum am făcut cu alte cărți începute în 2017…
Tatăl celuilalt copil este o lectură ușoară, plăcută, de o simplitate uluitoare, dar care scormonește în adâncurile sufletului și te face să îți pui anumite întrebări esențiale, mai ales dacă ești părinte. Istoria este simplă, însă nu acțiunea în sine contează, ci mai degrabă dubla perspectivă din care sunt privite lucrurile. Shahab, personajul central al cărții, își rememorează copilăria și odată cu ea frustrările acumulate din cauza atitudinii ostile tatălui, care este disperat de faptul că fiul său nu vorbește și ceilalți ajung să îl considere bolnav mintal. În plus, preferința pe care tatăl și-o manifestă față de ceilalți doi copii și reacțiile dure pe care le are față de Shahab, îl fac pe acesta să se simtă străin, considerându-se un eșec al tatălui pe care, de altfel, nici nu îl consideră tatăl său, ci doar al fratelui mai mare. Relatarea întâmplărilor din dubla perspectivă, a copilului Shahab, ajuns la maturitate și a mamei acestuia este o tehnică folosită cu abilitate de către autoare (iată că nu mă pot abține de la comentarii tehnice, totuși!) pentru a contura realist imaginea unei familii iraniene tipice, în care se manifestă deopotrivă credințe, prejudecăți, emoții, sentimente și resentimente.
Trecând peste contextul în care se petrece acțiunea romanului, acela al unei culturi conservatoare, bine ancorate în tradiții a căror încălcare are grave consecințe în plan social şi moral, Tatăl celuilalt copil este, de fapt, o carte despre părinți și copii, despre dramele pe care le generează și de o parte și de cealaltă lipsa empatiei, a apropierii părinților de copii în detrimentul imaginii pe care lumea trebuie să o aibă despre ceea ce se întâmplă într-o familie sau alta. Este un roman simplu, despre lucruri care contează, până la urmă, cu adevărat, în relaţia dintre părinte şi copil, un roman scris cu multă emoție și cu o durere surdă ce respiră în fiecare pagină. Îl recomand mai ales părinților care au doi sau mai mulți copii și, în mod special, taților. Evident, cartea poate fi gustată de oricine, dar sunt convinsă că cel puțin pentru categoriile de cititori menționate anterior, romanul acesta poate însemna ceva mai mult decât o lectură banală pentru timpul liber.
Leave A Reply