Hai să ne tatuăm aripi pe inimi, mi-ai spus într-o dimineață, din senin. Te-am privit hai hui, cu o lacrimă în colțul ochiului drept și scrâșnind din dinți a neputință. Ai zâmbit și mi-ai spus că e doar o glumă, că inimile noastre nu au nevoie de aripi ca să poată zbura. Vorbeai atât de straniu în dimineața aceea… Despre tot și nimic, într-un discurs enervant din care nu înțelegeam decât ecou de silabe sugrumate-n consoane asurzitoare. Mă chinuiam zadarnic să recompun cuvinte și să deslușesc înțelesuri.
Hai să ne tatuăm aripi pe inimi… Atât reținusem. Îți repetam în gând fiecare cuvânt de o mie de ori, ca nu cumva să uit vreodată ruga aceea șoptită, îmbrobodită în zâmbet străin. Iar tu continuai să îmi spui cuvinte sugrumate ce mi se lipeau de timpane și se-nghesuiau unul într-altul altul la poarta gândurilor. La început mă ustura cumplit fiecare sunet. Aripi, cioburi, hai, aripi, tatuaje, tu nu vezi, curaj, doar puțin curaj, atâta ne trebuie…
Mi-ai luat mâinile în palmele tale și m-ai implorat să înțeleg. Cu fiecare grimasă care-ți schimonosea zâmbetul, celulele mele deveneau însă imune la tot. Aripi, aripi… îmi șopteai întruna, ca și cum voiai cu orice preț să-mi resuscitezi timpanele demult sparte de cuvinte străine pe care ți le mai dibuiam încă… doar pe buze.
Îmi spuneai că nu trebuie să-mi fie frică de înălțimi. Ne pregăteam de zbor. Nu știam încotro o va apuca fiecare dintre noi, spre ce zări de nicăieri. Îmi promiteai însă că de acolo, de sus, lumea se vede altfel. Iar eu te credeam, în naivitatea mea, ca de fiecare dată. Aripi, aripi, aaaaaaripi… hai să ne tatuăm aripi pe inimi… îmi spuneai mereu și mereu. Și râdeai și plângeai și te zvârcoleai pentru nimic, la urma urmei… un moft prostesc, stupid de-a dreptul. Cine-a mai auzit să-ți tatuezi aripi pe inimă? Trebuie să doară cumplit… cine știe…
Te-am privit o vreme așa, în zbaterea ta pustie, fără să-mi mai pese de nimic. Apoi, când ai tăcut o clipă, mi-am întors ochii spre cer și-am început să desenez îndărătnic tatuaje pe nori. Aripi, cioburi, litere, stele, semnul infinit cu plus, de o mie de ori. Uite, vezi, e mult mai simplu pe nori… Sunt deja sus și nici nu doare… N-ai apucat să-mi răspunzi, căci ploaia a șters tot, absolut tot, în câteva secunde. A lăsat în urmă-i numai o dâră groasă de fum albăstrui mirosind a iarnă în mijlocul verii.
Și acum? Acum… nimic. E și mâine o zi în care putem să scrijelim tatuaje pe cer… sau să ne tatuăm aripi pe inimi. Promit că mâine te las pe tine să alegi.
