Mă lupt de ani buni cu această sintagmă oximoronică – ”teme de vacanță”. N-am înțeles niciodată, pe vremea când eram elevă, de ce trebuie să avem teme pentru vacanță. În mintea mea de copil vacanța era pentru joacă… căci altfel de ce s-ar mai fi numit așa? Nedumerirea din copilărie s-a transformat în adolesecență într-o revoltă înăbușită pe care n-am avut niciodată curajul să o exprim altfel decât în mintea mea copleșită de culegeri groase, cu pagini gălbui, pline de cifre și desene al căror înțeles nu l-am descifrat cu adevărat niciodată. Am scăpat de coșmarul acesta al temelor de vacanță abia târziu, prin ultimii ani de liceu, când am decis că nu mă pasionează deloc sportul acesta extrem, practicat doar forțată de împrejurări, în zile splendide de vară care nu aveau să se mai întoarcă vreodată. Am avut totuși norocul că ai mei, deși profesori de meserie, nu m-au bătut niciodată la cap cu temele, de niciun fel. M-au lăsat să-mi fac singură treaba, oricare ar fi fost ea. Și bine au făcut!
Acum, după atâția ani, mă bântuie iar coșmarul temelor de vacanță. Dintr-o altă ipostază însă… culmea, dintr-o poziție în care ar trebui să am o cu totul altă viziune, dacă ar fi să mă iau după ”normalitatea” practicată de mulți. Ei bine, da, sunt profesor și urăsc temele de vacanță! Am spus-o de nenumărate ori și o să repet până ies la pensie: vacanța înseamnă timp liber, joacă, excursii, leneveală, lecturi de plăcere, filme, distracție, orice, dar nu teme! În anii din urmă m-am izbit de nenumărate ori de rigiditatea părinților elevilor mei, uimiți și chiar revoltați pe la colțuri, nu de puține ori, de faptul că ai lor copii nu primesc de la mine teme de vacanță și nici liste obligatorii de lecturi suplimentare cărora să le facă teancuri de fișe de lectură. Încerc să explic de fiecare dată cum și ce gândesc eu despre vacanță, respectiv despre teme și să îi asigur că nu se va întâmpla nicio tragedie dacă odraslele lor nu vor mâzgăli în silă niciun caiet pe timpul vacanței, că este suficient dacă îi îndeamnă frumos pe copii să citească ori să scrie ce au ei chef pur și simplu, să se uite la filme frumoase să povestească, să se joace creativ. Unii se uită nedumeriți, alții sunt de-a dreptul revoltați de astfel de idei, prea puțini sunt cei care zâmbesc și aprobă. În timp am devenit imună la oricare dintre reacții, căci singurul lucru care mă interesează cu adevărat în legătură cu vacanța este starea de bine a elevilor mei, care se reflectă atât de limpede în pofta cu care se întorc la școală, în energia pozitivă pe care o au în primele zile de școală. Cei cărora le predau de ceva timp s-au obișnuit deja cu ideea, așa încât atunci când le urez vacanță plăcută și le precizez că pentru perioada verii nu au nimic de făcut pentru materia mea, nici nu mai reacționează în vreun fel pentru că s-au obișnuit cu normalitatea aceasta, atât de bizară pentru ei la început, când nu știau cum să reacționeze.
Cei mai simpatici sunt, ca de obicei, cei din clasele a cincea, care mă întreabă tensionați ce le dau pentru vacanță. În penultima săptămână de școală, de regulă, îi las să își dea cu presupusul și abia spre final le spun că nu au teme pentru vacanță la română. Reacția este unanimă, mereu de aceeași intensitate : ”Uraaaaa!”. Și este atâta bucurie și atâta sinceritate în exclamția lor, încât m-aș simți groaznic să le stric bucuria asta. Rămân însă mereu părinții și comparația inevitabilă care-mi zgârie auzul: ”Dar la mate le-a dat o culegere întreagă!”. Așa, și? E opțiunea profesorului X sau Y de a da sau nu teme pentru vacanță, la care eu nu subscriu! Deloc! Și îmi asum asta!
Lucrurile care mă deranjează, cred, cel mai mult, în toată povestea aceasta cu temele de vacanță sunt două: ideea că, de fapt, ele sunt adesea un substitut al timpului pe care părinții ar trebui să îl petreacă împreună cu copiii lor sau să îl gestioneze în mod creativ… Temele îi țin ocupați, așa că nu ne mai batem capul să îi facem copilului program de distracție și joacă. Iar al doilea lucru care mă deranjează și mai tare decât primul este felul în care edituri apărute ca ciupercile după ploaie scot, care mai de care, tone de caiete de vacanță, așa, ca să aibă o ultimă campanie intensivă de vânzări înainte de a schimba copertele auxiliarelor pentru anul următor. Am constatat că există o adevărată industrie a caietelor de vacanță, cel puțin după câte telefoane am primit în ultima vreme de la diverse edituri care au impresia că profesorii lucrează cu jumătate de normă și ca librar voluntar.
Anul acesta am fost ceva mai creativă și mai directă, pentru a mă scuti de reacții previzibile din partea unora sau a altora. Editorilor le-am răspuns sec că eu nu dau teme pentru vacanță și nu sunt interesată de ofertele lor în această privință, iar părinților de gimnaziu le-am trimis o scrisoare în care le-am explicat, în avans, ce cred eu despre vacanța de vară și care sunt sugestiile mele pentru ca ai lor copii să nu piardă contactul cu disciplina pe care o predau (în caz că le era teamă de acest lucru), subliniindu-le cât se poate de limpede faptul că ceea ce le recomand celor care simt nevoia să pună mâna pe cărți și caiete, nu este nici pe departe o ”temă”. De altfel, ceea ce am recomandat este să citească (dacă le place) și am însoțit recomandarea de o listă cu titluri ce le-ar putea face cu ochiul, să scrie (dacă le place) un jurnal ce poate deveni o amintire frumoasă pentru mai târziu sau să exerseze pe ceea ce a rămas nefăcut în caietele de clasă ce însoțesc manualele (pentru cei pasionați de astfel de exerciții). Dincolo de aceste lucruri, le-am recomandat să își lase copiii să se bucure de timp liber, să îi încurajeze să facă drumeții, sport, să petreacă timp cu prietenii și cu familia… La clasele mari am făcut sau urmează să fac recomandări de lecturi și de filme, pe care elevii încă le așteaptă zilele acestea.
Și, surpriză! De data aceasta am avut reacții pozitive numeroase. Mesaje primite pe mail sau pe messenger în care părinții îmi mulțumesc pentru scrisoare și pentru modul în care gândesc și le educ copiii. Coșmarul meu este, deci, pe sfârșite… Zâmbesc și mă bucur teribil că ei încep să înțeleagă că un profesor nu este mai bun dacă le dă copiilor teme de vacanță, la fel cum un copil nu devine peste noapte un geniu dacă este chinuit să lucreze pentru școală în vacanță. Mai rămâne să înțelegem și noi, profesorii, cu toții… Există, deci, speranță!
Foto: www.pixabay.com
