Timp… este tot ce avem!

Mi-am încheiat anul 2016 cu gânduri răzlețe, împrăștiate dezordonat prin ungherele minții și cu trăiri amestecate prin sufletu-mi încă neobosit de atâtea întâmplări pe care le-a trăit în ultimii ani. N-am făcut retrospective detaliate, ci doar am poposit preț de câteva clipe prin amintiri încă proaspete ale unui an ce pare că s-a scurs mai repede decât toți ceilalți la un loc, un an în care am fost mai mult decât mi-aș fi imaginat că voi putea fi… eu însămi… oricât de banal ar suna sau oricât de emfatic.

Îmi propusesem un an al lucrurilor simple, deși puteam intui că nu va fi tocmai simplu pentru o ființă complicată să reușească să rămână în simplitatea inocentă a ceea ce i se întâmplă. Și totuși, dincolo de o mie de lucruri complicate, care nu mă mai sperie de mult timp, frumusețea anului ce s-a scurs a venit cu adevărat din lucruri simple, extrem de simple… pe care nu vreau și nu pot să le gândesc aici în rânduri ce-mi complică oricum existența. N-am făcut retrospective… și nu am de gând să le fac acum. Am trăit mult, poate prea mult în anul acesta care a fost altfel. Am râs, am plâns, am traversat din nou și din nou clipe de extaz și de agonie… am trăit mult… am scris și am citit prea puțin… acestea din urmă sunt, de fapt, cred, singurele mele regrete. Îmi amintesc însă că mereu m-am resemnat cu gândul că nu le pot face pe toate în același timp; că atunci când trăiesc mult și intens, nu pot să scriu… iar de citit nici atât; că ”a trăi” este un verb care în cazul meu devine incompatibil cu orice altă parte de vorbire ce presupune ceva acțional. Mă gândesc totuși acum, cu înțelepciunea încă așteptată a omului trecut de prima tinerețe, conform certificatului de naștere, sau poate mai degrabă cu optimismul incurabil al omului ce refuză să se supună documentelor și evidențelor biologice, că trebuie să existe o cale prin care să le pot face pe toate, într-un echilibru ciudat, care să sfideze monotonia unei vieți perfecte, prin însăși imperfecțiunile ei pasagere. Știu, deja sună a rezoluție pentru anul ce tocmai a început, cu toate că nu mi-am propus asta. Mi-am făcut, ce-i drept, tot felul de planuri pentru noul an și, deși pare comic, le-am pus și pe hârtie și probabil că le voi suci și le voi amesteca până când o să uit cu desăvârșire ce voiam să planific, pentru că, de fapt, de cele mai multe ori, în planurile noastre hoinare, nu facem decât să ne jucăm cu iluzii frumoase despre noi îșine, despre ceilalți.

În fond, la finalul finalului ce ne rămâne nouă efectiv din tot zbuciumul acestei vieți? Nu, n-am de gând să intru în polemici filosofice, mistice, religioase ori de orice altă natură cu nimeni și cu atât mai puțin cu mine însămi și nici să dau în patetisme deprimante, bune de înșirat pe Facebook. Dacă am înțeles totuși ceva în anii aceștia din urmă și mai cu seamă în anul pe care tocmai l-am împachetat în cutiuța aferentă, depozitată frumos pe rafturile arhipline ale memoriei mele afective, este un lucru simplu, legat de Timp… pe care mi-a fost dat să-l aud formulat limpede de o ființă pe care sunt absolut convinsă că nu am cunoscut-o deloc întîmplător… acela că noi, oamenii, nu avem nimic altceva în viața aceasta prin care ne este dat să trecem decât… Timp… Da, TIMP… pe care îl trăim, îl irosim, îl economisim, îl împărțim, îl pierdem, îl valorificăm, îl transformăm în ce vrem noi. Mi-a rămas în minte ideea aceasta cu care Carmen Sterian își încheia conferința susținută la BIZ SMS Camp, cu mai bine de o lună în urmă și m-a urmărit în toate zilele acestea ale sfârșitului de an, la fel cum mă urmărește și acum.

Am încetat de câțiva ani să mai număr în miez de ianuarie. Nu o fac nici astăzi. Poate de teamă să nu cad în depresie sau poate pentru că în adâncul sufletului știu că numărătoarea nu are rost atunci când conștientizezi că indiferent cât de puțin sau cât de mult timp mai ai, tot ce contează este să îl trăiești frumos, fără frici și mai ales fără regrete inutile. Iar acum, cu puțin ajutor, am înțeles și de ce… pentru că, oricât de greu ne este uneori să acceptăm și oricât de tare ne încăpățânăm să credem în propriile idealuri ori să ne integrăm cuminți și pragmatic în marele mecanism cotidian, oricât de intensă ori de fadă e zbaterea noastră în această lume… TIMP este tot ce avem, aici, pe Pământ.