Veneția într-o zi ploioasă

Azi plouă. Din nou. Ne-am propus încă de aseară să mergem astăzi din nou în Veneția, pentru că ieri, practic, doar am trecut pe acolo, căci obiectivele noastre au fost cele două insule, Murano și Burano, despre care am povestit câte ceva aici. Avem încă valid passul de 24 de ore, așa că profităm de el și luăm din nou tramvaiul din Mestre Centro, care ne lasă în Piazzale Roma, în Veneția. De acolo ne-am propus să luăm o barcă până la San Marco și apoi să explorăm la pas măcar o parte a insulei, pentru că ne dorim să ajungem azi și la Verona, care e cam la o oră distanță cu mașina de Mestre. Planul ăsta este însă cam hazardat, pentru că Veneția este, probabil, la fel de aglomerată ca ieri… dar vom vedea…

Am văzut prima dată Veneția cu 13 ani în urmă. Era în plină vară, aglomerat, sufocant. Îmi amintesc că atunci mi s-a părut un loc pe cât de frumos și încărcat de istorie, pe atât de comercial. Mi-am spus că voi reveni cândva aici pentru mai mult timp. Am revenit la câțiva ani distanță, dar tot pe fugă și într-un context care nu-mi permitea oricum să explorez mai mult. Acum pare să se repete povestea, pentru că deși nu suntem pe fugă, vremea nu ține deloc cu noi și, în plus, ne dorim mult să ajungem și la Verona.

Piața San Marco e arhiplină. Mă așteptam la aglomerație, dar nu la nivelul ăsta. E absolut sufocant. Iar ploaia măruntă e destul de enervantă. Nu ne-am făcut rezervări online pentru vizite la muzee, pentru că nu știam în ce zi vom ajunge exact aici și eram oricum convinsă că la final de octombrie nu vor fi cozi la fel de mari peste tot. Ei bine, m-am înșelat amarnic. Se pare că Veneția e aglomerată indiferent de sezon. Oamenii stau la coadă în ploaie ca să intre în dom, ca să urce în turn sau ca să viziteze Palatul Dogilor. Toată lumea face poze, nu ai unde să arunci un ac și, în plus, o parte a pieței este în renovare. Nu știu de ce, dar tot ce vreau e să plec de aici.

Eli vrea mult să ajungem la Libreria Acqua alta, așa că ne rupem din mulțimea asta nebună și ne afundăm pe străduțele înguste, aglomerate și ele, dar parcă mai pitorești. Băieții au rămas să savureze un cappuccino și niște gustări la una dintre terasele din piață – dolce far niente… Ploaia e în continuare prezentă, dar o ignorăm. E amuzant că pe unele străzi nici nu poți merge cu umbrela desfăcută, atât de înguste sunt. Libreria Acqua alta e ascunsă pe una dintre străduțele astea pitorești, printre buticuri pline de bijuterii, genți, eșarfe și alte obiecte care te îndeamnă la shopping la tot pasul. Este, se pare, una dintre cele mai vechi librării venețiene. Îmi amintește cumva de Shakespeare & company, locul meu drag din Paris, însă comparația se dovedește a fi cam hazardată, căci librăria venețiană e foarte înghesuită și parcă îi lipsește acel ceva pe care mă așteptam să îl găsesc aici. În plus, punctul de atracție pentru toată lumea pare să fie nu librăria în sine, ci scările făcute din cărți vechi de sute de ani. Toată lumea se fotografiază pe scări, iar o tanti vigilentă are grijă să îi atenționeze pe cei care poposesc acolo mai mult de 30 de secunde că trebuie să facă loc următorilor turiști. Pe cât de pitoresc ar trebui să fie locul acesta, pe atât de e enervantă automatizarea asta… intri printr-o parte, ieși prin alta, și obligatoriu trebuie să stai în rând într-un șir indian pentru că spațiul e prea strâmt ca să poți să te bucuri în tihnă de cărți, de peisaj, de orice… Mi-e dor de Paris și de librăriile mele boeme!

Ca să ne treacă dezamăgirea, am recurs la metoda cu rezultate garantate – shopping! I-am găsit pe băieți tot acolo unde îi lăsasem. Piața San Marco pare să se aglomereze cu fiecare oră care trece, în ciuda ploii care s-a întețit. Eli își amintește de Cafe Florian, cea mai veche din Veneția, care ar trebui să fie prin zonă. Am găsit-o repede, dar ca să intri trebuie, evident, să stai la coadă. Și coada e destul de lungă, iar în interior e arhiplin. Renunțăm. La fel cum renunțăm și la ideea de a intra la oricare dintre obiectivele culturale din zona pieței San Marco, dar și la ideea de a mai merge astăzi în Verona, căci vremea devine din ce în ce mai neprietenoasă. Ne îndreptăm, așadar, agale, spre Piazzale Roma, de unde ne vom întoarce în Mestre și pe urmă mai vedem… Oricum e deja trecut de ora 15:00, așa că ziua e cam compromisă. Încercăm să ne bucurăm atât cât se poate de Veneția, dar nu prea ne iese. Drumul până în Piazzale Roma ar trebui să fie plăcut, dar ploaia e atât de enervantă, încât cu greu te poți bucura de ceva. Cu toate astea podul Rialto e plin de oameni care nu se lasă descurajați de ploaie. Selfie-urile cu umbrelă sunt la ordinea zilei, așa că facem și noi unul de grup, ca să ne amintim de ploaia venețiană. 

Pe drum ne oprim ca să luăm magneți și cafea, iar pe una dintre străduțe, Calle dei Nomboli, dăm peste Casa memorială Carlo Goldoni, amenajată într-un mic palat, care găzduiește și o bibliotecă de studii teatrale. Am fi vrut să o vizităm, dar era deja 16:00, ora de închidere. Ce rău îmi pare! Ploaia ne-a însoțit până în stația de tramvai. S-a oprit fix când am ajuns acolo, dar nu pentru mult timp.

Seara am petrecut-o în Mestre. Mâine e ultima zi de vacanță. Nici nu știu când a trecut… Mergem în Verona de dimineață, apoi ne întoarcem la aeroport, spre seară, ca să predăm mașina. Avionul e la 22:00, așa că nu e o zi irosită totuși. Îmi doresc mult să ajung la Verona. Nu știu ce mă mână într-acolo, dar simt că n-ar fi completă aventura asta de familie, fără un drum până la Verona. Pe mâine! (va urma)