E vineri. Deja. Nici nu știu când au trecut zilele astea. E ultima zi de vacanță și încercăm să profităm de ea, căci avem zbor târziu, la zece seara. Vremea nu pare să țină nici azi cu noi, dar ne-am consolat cu ideea că vacanța aceasta așa a fost să fie, cu ploaie și cer mohorât. Cine știe, poate că nu e întâmplător… Planurile, puține câte am avut, ne-au fost date în fiecare zi peste cap mai ales de ploaia care s-a încăpățânat să ne fie parteneră de vacanță cu orice preț.
Azi, în sfârșit e soare. Plecăm spre Verona imediat după micul dejun. Facem puțin, pentru că Verona e la mai puțin de 100 de km de Veneția. Parcăm aproape de Arenă, dar nu avem absolut niciun plan. Plouă cu soare, e destul de frig, dar Verona pe care mi-o amintesc eu e frumoasă și o regăsesc neschimbată.
Ne îndreptăm mai întâi spre oficiul de turism, de unde sperăm să obținem câteva recomandări utile, care să ne facă să salvăm timp pe care să-l umplem cu frumos. A fost o idee bună, pentru că obținem exact ceea ce căutam – indicații utile, într-o engleză impecabilă și combinate cu o politețe naturală care îți face ziua mai bună. Avem doar două – trei ore la dispoziție, așa că încercăm să fim realiști și să acceptăm că nu putem vedea mare lucru, dar măcar ne bucurăm de vremea frumoasă. Eu și Elisa am mai fost la Verona, așa că încercăm să lăsăm memoria involuntară să se activeze. Reușim, în mare parte.
Ne începem periplul scurt cu vizitarea Arenei. N-am fost niciodată în interior și dacă stau bine să mă gândesc, după ce ai văzut Coloseumul din Roma, Arena din Verona nu prea te mai impresionează. N-a fost neapărat timp pierdut, dar dacă ar fi să aleg din nou, e clar că nu aș mai sta la coadă pentru ea, mai ales dacă timpul e limitat.
Următoarea oprire – Casa di Giulietta, aflată la 10 minute de mers pe jos de Arenă. Via Giuseppe Mazzini e aglomerată, însă atmosfera e diferită de cea din Veneția. Nu știu dacă e din cauza soarelui, de care ne bucurăm din plin azi, sau pentru că amintirile despre Verona sunt mai vii. Elisa își amintește cu nostalgie pozele pe care le-am făcut cu ani în urmă sub balconul Julietei, lângă statuia ai cărei sâni îi atinge toată lumea pentru a avea noroc în dragoste. Ne amuzăm și de data asta. Totul pare neschimbat față de acum 13 ani…
Ne continuăm plimbarea prin centrul istoric, spre Piazza delle Erbe și admirăm arhitectura orașului cuprins de forfotă molcomă. Mergem fără țintă, cumpărăm câteva suveniruri, ne prostim cu selfie-uri haioase. E tare frumoasă ziua asta! Iar Verona îmi pare fabuloasă! Mi-aș dori să revin aici și să petrec câteva zile în orașul ăsta încărcat de istorie.
Ultima oprire înainte să facem cale întoarsă spre Veneția este Castelul San Pietro, la care ajungem destul de repede cu mașina. N-avem timp prea mult la dispoziție, așa că ne bucurăm doar de priveliștea splendidă pe care o poți admira din punctul panoramic. Apusul se revarsă peste oraș și-l învăluie într-o lumină ireală. Doamne, e atâta frumusețe în tabloul ăsta, că-mi vine să plâng… Asfințitul la Verona compensează toate zilele astea ploioase. Și e un sentiment atât de plăcut să închei o călătorie cu starea asta de bine…
Drumul spre aeroport e fără peripeții. Ajungem la timp, predăm mașina, totul decurge în parametri normali. Scriu aceste ultime rânduri în avion, cu gândul deja la ce ne așteaptă acasă. Întotdeauna întoarcerile din călătoriile mele îmi dau un sentiment de liniște… întoarcerea acasă, cu sufletul plin de frumusețile care m-au bucurat de-a lungul călătoriei, îmi dă o energie pe care nicio altă activitate nu reușește să mi-o dea. Iar faptul că după atâta timp am reușit să ne bucurăm de vacanță împreună, toți patru, multiplică infinit energia asta.
În loc de concluzie – Venezia toamna nu e neapărat cea mai inspirată alegere pentru i vacanță de câteva zile, dar cu puțină imaginație și cu câteva alegeri inteligente în materie de transport, de orientare spațială și temporală, o vacanță în octombrie la Venezia poate deveni memorabilă.
Leave A Reply