Miercuri. Torino. Soare, conform previziunilor afișate încă de ieri în liftul de la Fortino. Avem avion spre seară, așa că putem să ne bucurăm de cel puțin o jumătate de zi de hoinăreală pentru a mai recupera din ce am ”pierdut” în ultimele două zile. Pornim din nou la pas spre centrul vechi, de data asta însă prin direcția opusă decât în prima zi. Drumul mi se pare mult mai primitor urmând acest itinerariu. Ajungem din nou în Piazza Castello în mai puțin de jumătate de oră. Ne foim încoace și încolo, ne avântăm pe străzi lăturalnice fără o țintă anume. Încă nu avem un plan…
Îmi amintesc apoi că nu am urcat în Mole Antonelliana, un fel de Turn Eiffel în Torino, la baza căruia cu trei zile în urmă era o coadă imensă. Popasul e scurt, căci alegem să urcăm doar cu ascensorul, fără să mai vizităm Muzeul Cinematografiei adăpostit în interior. Nu știu dacă a fost o alegere bună ori nu, însă cei 7 euro de persoană plătiți pentru a urca în turn ca să admirăm panorama orașului mi se par cam mulți. Trec peste și mă consolez cu faptul că într-o zi senină ca asta poți vedea Alpii în zare în toată splendoarea lor…
După ce coborâm din turn mai avem la dispoziție încă vreo trei ore. Nu am chef de alte muzee și cu tot regretul pentru faima lui, Palatul Madama rămâne nevizitat. Preferăm să mergem pe jos până în parcul Valentino, la castelul cu același nume. Plimbarea ne face bine, chiar dacă toată zona dinspre Piazza Castillo e împânzită de poliție și carabinieri, a căror prezență îmi amintește de serialul acela de pe vremuri, La Piovra. Parcul Valentino, situat pe malul Padului, este o splendoare. Îmi imaginez că vara este și mai frumos. Ne plimbăm o vreme în căutarea burgului medieval care e un pic dezamăgitor, căci, de fapt, nu este decât o construcție artificială ce imită arhitectura unui orășel medieval. E simpatic totuși. Iar veverițele gri care țopăie peste tot dau peisajului un aer vesel.
După această hoinăreală haotică ne îndreptăm către gara Dora, de unde luăm trenul spre aeroport. Nici de data asta GTT nu se dezminte. Trenul anunțat de mai multe ori la linia 1, pleacă în cele din urmă de la linia 2. Important e că toată aventura se sfârșește cu bine, căci ajungem în Iași seara, la timp, în ciuda turbulențelor și a unei aterizări bizare de care avem parte în miez de noapte.
În loc de concluzii
Torino nu este, prin excelență, o destinație ce ar putea concura cu altele din Italia, însă un city break aici, într-o perioadă cu vreme frumoasă, îți poate oferi exact doza de energie de care ai nevoie ca să îți reîncarci bateriile. De revenit nu voi reveni, cred, pentru că îmi este suficient cât și ce am văzut, iar dacă ar fi să plasez experiența în sine pe o hartă a călătoriilor mele, cred că aș pune-o undeva în zona de mijloc. Fără a fi o vacanță extraordinară, perioada petrecută la Torino la început de februarie a fost energizantul de care aveam nevoie pentru a continua cu forțe proaspete tot soiul de lucruri.
