Viața începe la 40 și toamna în septembrie

Clișee. Aparent clișee. Aparent fără nicio legătură și oarecum fără noimă. Ambele mi-au bântuit însă dimineți răzlețe și nopți interminabile de câțiva ani încoace.

40 nu pentru că m-ar fi speriat semnificația în sine, ci mai ales pentru că am simțit mereu, de la un punct încoace, un fel de presiune din exterior, corelată cu multitudinea de experiențe de care viața nu m-a scutit nicio clipă. Chestiunea cu schimbatul prefixului, un soi de haz de necaz sau mai degrabă de teamă de necunoscut cu caree oamenii se confruntă în genere în moduri previzibile, m-a amuzat întotdeauna. Și mai haios a fost însă atunci când medicul de familie m-a asigurat că după ce voi trece de acest număr magic nu voi mai suferi de nicio boală, adică, mai exact, voi atinge un fel de stare de zen și nu voi mai fi copleșită de grija de a ”trata din timp” eventuale probleme de sănătate mai mult sau mai puțin reale. Și a venit 40… a trecut fără să îmi dau seama și nici măcar nu am marcat în vreun mod extravagant momentul. N-am intrat în depresie, n-am completat, din reflex sau nostalgie, niciodată greșit vârsta în vreun formular, n-am devenit zen și aproape că nici nu am conștientizat când trece, de fapt, timpul; pentru că nu trecerea timpului ne definește, ci felul în care interiorizăm (sau nu) această trecere.

Și care-i treaba cu toamna, totuși? La fel ca și anii care au gonit cu repeziciune prin ființa mea, toamnele mele au scris capitole dintr-un roman tragi-comic. Cu fiecare septembrie început am adăugat tușe dramatice tabloului impresionist al experiențelor trăite de-a lungul atâtor ani. Toamnele mele au fost întotdeauna sfârșituri existențiale, frământate în melodrame cărora le-am dat amploare mai mare decât ar fi meritat. Le-am așteptat cu o voluptate masochistă în ultimii ani, întrebându-mă retoric ce-mi mai rezervă septembrie. Și masochismul meu sufletesc mi-a fost răsplătit din plin de fiecare dată, căci mereu mi-am spus că mai rău nu se poate și, evident, mereu am aflat că se poate. Anul acesta m-a prins însă septembrie fără să apuc să mă gândesc la toamnă, la altă toamnă a mea, cu melancolii intense și cu noi drame care să se profileze pe fundalul unui an care ar fi trebuit să fie oricum, by default, unul complicat… anul 40.

Toamna mea începe azi, ca niciodată, cu un răsărit copleșitor pe Ceahlău pe care mi l-am imaginat tot timpul cât am urcat ieri pe cel mai greu traseu pe care am urcat Ceahlăul până acum. Începe splendid, fără frici inutile și cu o poftă nebună de a iubi tot ce e frumos, cu lecția răbdării și a prețuirii învățată pe din afară, cu certitudinea că iertarea este o experiență transformatoare și că încrederea este o chestiune de alegere personală.

Mi-a trecut în dimineața asta prin minte că nu mi-am făcut niciun cadou când am împlinit 40 de ani. Am gândit asta fix în clipa în care s-a ivit timid pe cer prima rază sângerie. Apoi am zâmbit, căci, acolo sus, în liniștea copleșitoare a muntelui, am conștientizat cumva că uneori, în viață, lucrurile bune vin uneori mai târziu și chiar atunci când te aștepți mai puțin, tocmai pentru că e nevoie de timp ca să ajungi să fii capabil să te bucuri de ele.

Răsăritul acesta la înălțime este cadoul pe care n-am îndrăznit să mi-l fac niciodată la timp, e semnul unei alte toamne altfel, dar în care de data asta nu-mi mai proiectez nicio urmă de nostalgie bolnavă după drame din trecut. O fi înțelepciunea vârstei ori poate doar entuziasmul incurabil care mă definește în zilele mele bune. Nu știu… dar azi, în prima zi de toamnă, din anul 40, simt că viața mea începe și-i văd sensul așa cum nu l-am mai văzut până acum.