Cu mai bine de două luni în urmă am început să visez… să visez lucid, cu ochii larg deschişi şi cu speranţa că reveriile mele pot schimba ceva în bine. Îmi propusesem atunci să scriu o serie de articole, animată fiind de impulsul pe care l-a generat în mintea şi în sufletul meu o competiţie care pentru mine însemna mai mult decât miza în sine, aceea de a deveni „blogger european”. În fond, aceasta era doar o partea a reveriilor mele, cu rădăcini mult mai adânci, în primele mele contacte cu lumea de dincolo de graniţele care ne despart încă ţara asta minunată în care trăim de o lume la care, chiar dacă de multe ori nu o recunoaştem, aspirăm cu toţii – lumea civilizată, de care am fost ţinuţi departe atâtea decenii în care negura comunistă ne-a înceţoşat privirile.
Mă număr printre norocoşii care au avut şansa ca întunericul să nu le fi orbit îndeajuns fiinţa încât să nu mai spere sau, mai rău, să trăiască cu iluzia că înainte era mai bine, cum încă aud cu mâhnire în jurul meu. Îmi propusesem, aşadar, să scriu pagini virtuale în care să aduc altora argumente pentru o lume mai bună, în care eu chiar cred că este posibil să ajungem şi noi, românii, cândva. Şi începusem într-o notă optimistă, animată de dorinţa de a face cât mai multe lucruri frumoase în primul rând pentru cei ale căror şanse sunt infinit mai mari de a trăi vremuri la care eu aspir – pentru copiii mei, care vor învăţa în curând ce înseamnă cu adevărat Europa, pentru elevii mei, cărora îmi place să cred că le-am insuflat deja o parte dintre valorile europene prin intermediul unui proiect la care am lucrat cu drag o vară întreagă şi în care am avut ocazia să cunosc eu însămi lucruri pe care altfel le-aş fi cunoscut, poate, mult mai târziu. Începusem într-o notă optimistă şi mi-aş fi dorit să continui la fel… Mi-ar fi plăcut să transform drepturile cetăţenilor europeni în subiecte de meditaţie pentru cei care, din întâmplare sau nu, ar fi poposit prin acest loc virtual care pentru mine continuă să însemne Fascinaţie, în sensuri multiple ale cuvântului, mi-ar fi plăcut să stau de vorbă cu oameni dragi, direct implicaţi în fenomenul numit Uniunea Europeană (şi cred că îi datorez în această privinţă nişte scuze domnului Cătălin Luca, expert Team Europe, cu care discutasem să lucrez la un interviu pentru tineri, pe teme legate de votul european… nişte scuze pentru întârziere şi o promisiune că voi face interviul promis, chiar dacă el nu va mai putea fi înscris în competiţia Blogger European 2013), mi-ar fi plăcut ca reveriile mele să aibă o finalitate pozitivă, în articole pe care, repet, mi-am dorit să le scriu. Ce s-a întâmplat cu ele? Răspunsul este simplu şi complicat în acelaşi timp şi, oricum l-aş formula, mie îmi sună a scuză şi mă duce oarecum cu gândul la ceea ce noi, românii, încercăm întotdeauna să facem pentru lipsa noastră de iniţiativă – încercăm să găsim explicaţii exterioare, ignorând, cel mai adesea ceea ce ţine de latura noastră interioară.
Mă număr printre norocoşii care au avut şansa ca întunericul să nu le fi orbit îndeajuns fiinţa încât să nu mai spere sau, mai rău, să trăiască cu iluzia că înainte era mai bine, cum încă aud cu mâhnire în jurul meu. Îmi propusesem, aşadar, să scriu pagini virtuale în care să aduc altora argumente pentru o lume mai bună, în care eu chiar cred că este posibil să ajungem şi noi, românii, cândva. Şi începusem într-o notă optimistă, animată de dorinţa de a face cât mai multe lucruri frumoase în primul rând pentru cei ale căror şanse sunt infinit mai mari de a trăi vremuri la care eu aspir – pentru copiii mei, care vor învăţa în curând ce înseamnă cu adevărat Europa, pentru elevii mei, cărora îmi place să cred că le-am insuflat deja o parte dintre valorile europene prin intermediul unui proiect la care am lucrat cu drag o vară întreagă şi în care am avut ocazia să cunosc eu însămi lucruri pe care altfel le-aş fi cunoscut, poate, mult mai târziu. Începusem într-o notă optimistă şi mi-aş fi dorit să continui la fel… Mi-ar fi plăcut să transform drepturile cetăţenilor europeni în subiecte de meditaţie pentru cei care, din întâmplare sau nu, ar fi poposit prin acest loc virtual care pentru mine continuă să însemne Fascinaţie, în sensuri multiple ale cuvântului, mi-ar fi plăcut să stau de vorbă cu oameni dragi, direct implicaţi în fenomenul numit Uniunea Europeană (şi cred că îi datorez în această privinţă nişte scuze domnului Cătălin Luca, expert Team Europe, cu care discutasem să lucrez la un interviu pentru tineri, pe teme legate de votul european… nişte scuze pentru întârziere şi o promisiune că voi face interviul promis, chiar dacă el nu va mai putea fi înscris în competiţia Blogger European 2013), mi-ar fi plăcut ca reveriile mele să aibă o finalitate pozitivă, în articole pe care, repet, mi-am dorit să le scriu. Ce s-a întâmplat cu ele? Răspunsul este simplu şi complicat în acelaşi timp şi, oricum l-aş formula, mie îmi sună a scuză şi mă duce oarecum cu gândul la ceea ce noi, românii, încercăm întotdeauna să facem pentru lipsa noastră de iniţiativă – încercăm să găsim explicaţii exterioare, ignorând, cel mai adesea ceea ce ţine de latura noastră interioară.
Şi totuşi… ruptura bruscă, produsă cu mai bine de o lună de zile în urmă în ceea ce se dorea a fi o rubrică dedicată Europei şi Anului European al cetăţenilor, se datorează, paradoxal, faptului că trăiesc în România… Un „clasic în viaţă” ar continua probabil fraza cu arhicunoscutul final, devenit deja clişeu – „… şi asta ne ocupă tot timpul…” Adevărul este că, da, traiul în România secolului al XXI-lea a devenit pentru mine în această ultimă lună de zile un motiv care m-a împiedicat sub o formă sau alta să gândesc liber la un viitor mai bun, să sper că lucrurile se vor schimba mai repede în direcţia pe care atâtea generaţii de politicieni ne-o promit de mai bine de două decenii. Chestiuni în aparenţă banale din jurul meu mi-au răpit timpul pe care mi-aş fi dorit să îl dedic scrisului şi asta a produs în mine o revoltă surdă împotriva a un milion de lucruri care, poate, până de curând nici măcar nu intrau în raza mea de observaţie. Nici nu ştiu de unde să încep şi unde să închei… Poate de la faptul că, odată întoarsă le serviciu, după un concediu de creştere a copilului scurtat voluntar, m-am izbit de aceeaşi birocraţie insipidă, fiind nevoită să trec printr-o sumedenie de formalităţi pentru a beneficia de nişte drepturi care, în fond, sunt ale mele. Sau poate de la întâmplarea banală care mi-a lăsat un gust amar în timpul unei călătorii cu trenul, pe parcursul căreia nişte tineri fumau în disperare pe culoarul unui tren, chiar sub semnul care arăta clar ceea ce, de altfel, ştim cu toţii – că fumatul în tren e interzis – şi mai şi comentau vulgar la adresa celor care le făceau observaţie în legătură cu gestul lor lipsit de scrupule. Sau poate de la faptul că în continuare în supermarketuri am parte de episoade tragi-comice cu vânzătoare revoltate care habar nu au despre drepturile consumatorilor, fie ei europeni sau de orice altă provenienţă. Sau, poate, mai degrabă de la mentalitatea conservatoare a unei comunităţi în care o femeie care decide să divorţeze pentru a doua oară pentru că pur şi simplu nu îşi mai vede locul într-o căsnicie în care se simte străină este etichetată prin cuvinte vulgare şi stigmatizată, fără să fie măcar o clipă întrebată ce a simţit atunci când a luat o astfel de decizie importantă în viaţa oricărei fiinţe mature. Sau de la faptul că pentru a dormi liniştit noaptea, atunci când îţi operezi copilul de polipi, o intervenţie banală, de altfel, eşti nevoit să o faci într-un spital privat, pentru că toată lumea îţi spune cât de oribil este să stai internat într-unul de stat, din cauza condiţiilor mizerabile şi a şpăgii pe care trebuie să o împarţi în toate direcţiile, fără a avea vreo clipă garanţia morală sau de altă natură că totul va decurge bine. Sau, poate, de la faptul că rişti să fii înjurat de şoferul din spate, pentru simplul motiv că ai încetinit înaintea trecerii de pietoni ca să dai prioritate unui trecător care are „tupeul” să nu alerge… Nu ştiu de unde să încep… şi unde să termin… Pentru că am sentimentul că oricum aş face-o şi în orice direcţie mi-aş îndrepta privirea, Europa la care visez eu este încă departe, mult prea departe… Îmi vin în minte câteva cuvinte ale unui anonim, postate drept comentariu la unul dintre articolele scrise cu ceva timp în urmă în această rubrică şi, nu ştiu de ce, simt cum mi se naşte în suflet o tristeţe existenţială pe care încerc să o depăşesc, cu ultimele sforţări ale omului care chiar crede în ceea ce scrie şi în ceea ce face… “Dincolo de însușirea teoretică a unui set de valori, de drepturi și de responsabilități”, bla, bla, bla. Daca ati fi citit realmente carti serioase, care trateaza faimoasa “cetatenie europeana”, ati fi putut afla ca e o ipostaza derivata din cetatenia nationala, care nu prea are suport in realitate. Cele aproximativ 4 categorii de drepturi (de vot, de circulatie, de informare) sunt pur teoretice si lesne amendabile, in exercitarea lor. Mai mult decat atat, faimoasa jurisprudenta europeana nu retine nici o obligatie, in sarcina la fel de faimosilor… cetateni europeni. Doar statele pot cere onorarea obligatiilor, din partea cetatenilor lor. UE nu e, in momentul de fatza, un stat. Fireste, cuprins de efuziuni lirice si valuri de entuziasm, “cetateanul european” este liber sa asume ce obligatii doreste dumnealui. Insa, intreb: in virtutea caror prevederi legale ? Tipic romanesc: sa te declari mai catolic decat insusi Papa, chiar daca nu esti catolic… deloc.”
Zilele trecute însă mi-a revenit ca prin minune optimismul. Şi dacă motivul pesimismului nu reuşeam să îl identific cu exactitate, pe cel al revenirii optimismului mi l-am conturat explicit, în bucuria pe care am citit-o pe chipul copiilor cu care am lucrat la proiectul EUROLIIS – Drepturile noastre în Uniunea Europeană, în urma căruia elevii pe care i-am coordonat vor avea ocazia să vadă pe viu, cea înseamnă Parlamentul European, ce înseamnă Europa la ea acasă. Şi asta pentru că ei au reuşit să vadă dincolo de aparenţe, dincolo de “însuşirea teoretică a unui set de valori” şi de “bla bla-ul” invocate de atâtea ori dintr-un spirit cârcotaş de semenii noştri. Mesajul trimis de Theo, una dintre adolescentele din echipa de proiect, m-a făcut să-mi dau seama că nu este chiar totul în zadar – “Multumim mult pentru tot sprijinul acordat, pentru orele sacrificate alaturi de noi, pentru nervii consumati si pentru tot ce ne-ati invatat (pentru ca acest proiect, dincolo de minunata excursie, inseamna enorm pentu noi deoarece am invatat foarte multe lucruri pe care le vom folosi cu siguranta in viitor). Imi permit sa vorbesc in numele tuturor pentru ca nu cred ca exista cineva care sa nu considere aceleasi lucruri ca mine. Va multumim din suflet…PS Parca deja imi lipsesc intalnirile din vara…” Şi mie îmi lipsesc…
Mi-a revenit brusc bucuria de spera, dorinţa de a crede că se poate mai bine şi gândul că trăiesc într-o ţară europeană a secolului al XXI-lea în care stă în puterea oamenilor să schimbe ceva. Mi-a revenit puterea de a crede… în reveriile europene şi de a continua dincolo de această competiţie care le-a declanşat.
Pentru concursul Blogger European, despre care puteţi afla mai multe detalii din Regulamentul campaniei
Leave A Reply