Aterizăm în scurt timp la Beauvais. Am reușit să dorm un pic în avion, după o noapte albă, în care n-am putut nicicum să închid ochii… de emoție, de frică să nu pierd avionul, de entuziasmul prea mare care mă copleșește de câteva zile. Ascult în căști My French Playlist și mă cuprinde nostalgia. Atât de copleșită sunt de El Camino, încât am uitat că începutul include Parisul meu drag, față de care simt un dor perpetuu. Nu cred că am timp să zăbovesc prea mult în Paris azi, dar un petit caffe n-a omorât pe nimeni… Așa că vom vedea… Șiiii aterizăm la Beauvais cu 30 de minute mai devreme… așa cevaaa…
Uraaa! Am șanse să găsesc tren spre Bayonne! Așadar, traseul de azi e așa: Iași – Beauvais – Paris, Porte Maillot – Garre Montparnasse – Bayonne – Saint Jean Pied de Port. Cu puțin noroc mâine chiar trec prin poarte magică și fac primii pași pe El Camino. Încă nu știu unde dorm diseară și asta îmi crește brusc adrenalina. Îmi amintește de noaptea la Gmunden când am dormit în benzinărie pentru că nu am găsit cazare. Dar da, contextul era total diferit – eram doi, eram cu mașina și cumva nimic nu părea dificil. Nu-i vorbă, nici acum nu pare.
M-am bucurat prea tare pentru jumătatea de oră în avans, se pare. Șoferul navetei care ne duce la Paris e exagerat de pasionat de meserie, ne ține un discurs despre cum să folosim prizele din autocar și AC-ul și tot. Ce mai, e mai competent ca stewardesele de la Wizz, seamănă cu Louis de Funes, mai ales când se ceartă cu o doamnă cu accent britanic care nu vrea să-și pună bagajul la cală. Pornim în cele din urmă spre Paris, cu viteza luminii și cu nori după noi. Eu când am zis că șoferul e pasionat, n-am glumit… are și veleități de ghid turistic. Tocmai ce ne-a ținut un mini speech despre traseu… uite așa aflai că în Oise este casa lui Van Gogh și un castel, iar Intrarea în Paris e triumfală; ne arată cu precizie turnul Eiffel, la Defense și Sacre-Coeur, apoi, pe măsură ce ne apropiem de porte Maillot aflăm detalii despre care habar nu aveam. Omul ăsta e un spectacol viu. A, am uitat să precizez că tot drumul ne-a ținut la 13 grade, așa ca să ne conservăm. Pentru prima dată văd panoul de la intrarea în capitală și asta pentru că Monsieur Laurent ne ateage atenția. Et voila… Bienvenue a Paris!
N-am vreme să mă bucur de bătrânul Paris, dar știu că-mi voi spăla păcatul în august, așa că mă grăbesc să ajung la Gare Montparnasse de unde iau trenul spre Bayonne. Varianta alternativă era avion până la Biarritz – costurile aproximativ la fel, așa că n-am de gând să ratez experiența asta pe care o am de multă vreme în cap – să traversez Franța cu trenul. Zis și făcut… TGV InOui , aproape 800 de km în mai puțin de 4 ore. Prețul este pe măsură – 129 de euro, la clasa a doua. Pare mult, dar la un calcul simplu, îți dai seama că alternativa unui tren normal presupune o noapte de cazare undeva, așa că în final tot cam pe acolo ieși. Ador mersul cu trenul. E soare, e verde, e atât de frumos că nu-mi vine să mai cobor. Peisajul dintre Poitiers și Bordeaux e splendid. Vii cât cuprinzi cu ochii și pe ici pe colo case ivite în noianul de verde.
Ajungem la Bayonne la timp, pe la 16:00 și un pic. dar singura variantă pe cae o am spre Saint Jean Pied de Port e un tren regional peste vreo 3 ore.
Nu-mi pare rău, căci vizitez Bayonne, un orășel cochet, aproape de Oceanul Atlantic, așezat la confluența râurilor Adour și Nive. De la gară, imediat după ce treci podul, ajungi în centrul vechi, în care principalul obiectiv e Catedrala Sainte Marie de Bayonne. Nu am un obiectiv anume, așa că mă opresc o vreme în Place Pasteur ca să mănânc o baghetă cu pui, apoi hoinăresc pe străzi și mă amuz de combinații precum restaurantul Cochons et caracteres aflat pe Rue des Gouverneurs. În fine, cele 3 ore zboară efectiv și pe măsură ce se apropie ora, pe peron se adună tot mai mulți oameni cu rucsaci in spate… oamenii de pe Camino.
Drumul până la Saint Jean Pied de Port e fantastic. Iar orășelul e splendid, așa cum îl găsesc, liniștit, la lăsarea serii. La ora nouă nu mai e nimeni pe stradă, căci lumea se pregătește pentru marea călătorie.
Fac o plimbare scurtă pe Rue de la Citadelle. Biroul pentru pelerini e închis, dar sunt foarte bucuroasă că am găsit un pat disponibil la Refuge Ospitelia.
Nancy Dias din Columbia e colega mea de cameră – o tipă simpatică, deapre care aflu că e deja de o lună pe drumuri. A văzut toată Spania, iar acum a decis că va face El Camino.
Adorm cu gândul la toate câte au fost azi. Mă cuprinde iar emoția la gândul că mâine începe efectiv călătoria vieții mele… (va urma)
Leave A Reply