M-am trezit bine dispusă. Aseară am râs mult, am vorbit mult în franceză și m-am simțit atât de fain cu oameni pe care abia i-am cunoscut și cu care în doar câteva ore am ajuns să comunic atât de bine… cuplul de francezi este din Bordeaux, ceilalți doi amici care fac împreună Camino se cunosc de 53 de ani și sunt din Bretagne. Pe unul îl cheamă Thierry, pe celălalt nu am reținut cum. Se amuză pentru că lumea îi ia drept cuplu și fac o mulțime de glume pe tema asta. La masa de alături au venit alte două cupluri tot din Bretagne. Mi-au explicat cum e cu ironiile dintre regiuni în Franța… un fel de bancuri cu olteni și cu moldoveni. În timp ce luam cina au ajuns și Soo și Won, împreună cu familia de coreeni pe care am întâlnit-o la Los Arcos. Ce bucurie să-i revăd!
Nancy mi-a scris aseară că de la Logrono s-a întors la Madrid. Va merge la Barcelona și în Italia cu prietenii ei, apoi se întoarce în Columbia. Ce rău îmi pare că nu am făcut o fotografie împreună. Ea a fost prima mea colegă de cameră pe Camino. Sper să ne revedem cândva în viața asta…
E 8:15, încă îmi savurez cafeaua pe terasa de lângă biserica din Navarette. E frig azi și cam înnorat. Sper să nu plouă. Pentru prima dată de când scriu pe Camino, am recitit un text. E incredibil cât de vii sunt amintirile pe care le deșteaptă fiecare rând, căci da, sunt deja amintiri. Azi merg până la Azofra. M-am decalat deja cu traseul, dar recuperez eu cumva. Important e că mi-am găsit ritmul și că am depășit deja câteva momente grele. Știu că vor mai veni și altele, dar acum sunt un pic mai pregătită. Așa simt.
La ieșirea din Navarette am zăbovit un pic în fața unui cimitir, despre a cărui poartă se spune că este unul dintre cele mai frumoase monumente din oraș. Așa o fi, nu mă pot pronunța. Până la Najera sunt în jur de 15 km. Drumul e ok, fără prea multe suișuri și coborâșuri, iar afară e un pic înnorat, deci numai bine de mers. Es un buen dia para caminar. Am zis eu că până termin Camino învăț spaniolă!
Drumul de azi e foarte plăcut, cel puțin prima parte. Lanurilor de grâu și macilor din Navarra le-au luat locul viile din Rioja. Drumul e pietruit pe alocuri, pământul e roșu și contrastează puternic cu verdele crud al întinderilor infinite de podgorii. Soarele stă cuminte în nori, așa că drumul e încântător. Înainte de Najera ai două variante opționale despre care am citit câte ceva: Sote, un ocol de 2 km și ceva, apoi, mai încolo, Ventosa, un ocol de 700 de metri. Nu vreau să le fac, dar când ajung la intersecția cu drumul spre Ventosa, văd o fotografie care-mi schimbă decizia. Îmi atrage atenția un proiect inedit – “1 km de arte”, care constă în faptul că pe acest ocol de 1km sunt amplasate opere de artă realizate de artiști spanioli cunoscuți. În plus, un ocol de 700 de metri e o nimica toată.
Nu regret deloc ocolul prin Ventosa. De fapt, cred că e momentul number one al zilei, pe lângă bagheta mâncată pe bancă, în centrul Azofrei, în seara asta. La Ventosa m-a sunat Eli să îmi spună că a fost acceptată la un Erasmus pentru master în Bruxelles și asta a multiplicat exponențial vibrațiile bune ale zilei. M-am plimbat pe străduțe, am admirat arta murală inedită, apoi am pornit plină de entuziasm spre Najera. Am ajuns relativ repede și m-am felicitat că am rămas aseară la Navarette. Najera nu îmi place deloc. De altfel nici nu fac popas aici, pentru că m-am oprit deja cu puțin timp înainte de a ajunge efectiv în oraș, într-un parc al pelerinilor, unde m-am odihnit un pic.
După Najera drumul e destul de arid, fără umbră, tot printre vii. Între timp s-au dus și norii și soarele de amiază e insuportabil. La ieșirea din Najera mă doboară căldura și urcușul, dar tocmai când mă pregăteam să mă mai opresc o dată, a apărut în raza mea vizuală un grup imens de copii – probabil elevi într-o excursie sau ceva de genul ăsta. Au început să vină spre mine o ploaie de “Buen Camino!” și de zâmbete încurajatoare, iar cel mai tare a fost un puști care în treacăt a vrut să batem palma, după ce mi-a zis ștrengar “You rock! Buen Camino!” Doamne, câtă energie mi-au dat copiii ăștia, care mi-au amintit de copiii mei de la școală și de toate proiectele noastre faine, la care n-aș putea să renunț vreodată.
Până la Azofra mai sunt vreo șase kilometri, pe care îi fac destul de greu pentru că mă doare rău piciorul drept, care e încă umflat. Ajung într-un târziu, odată cu Soo și cu Won, care se cazează tot la Albergue Municipal, unde scrie că toate camerele sunt de două paturi. Wow, lux! Bine, luxul s-a dovedit a fi doar în imaginația mea, pentru că așa zisele camere sunt un fel de boxe cu câte două paturi, cu uși care se deschid fix ca cele ale unei debarale și nu au deloc cheie. Important e că e curat! Iar luxul e faptul că în boxa mea nu mai vine nimeni. Deci pot spune că am o cameră întreagă doar pentru mine, chiar dacă nu are mai mult de 4 metri pătrați.
În seara asta îmi gătesc singură niște paste. Nu am chef de stat la terasa din centrul satului, în schimb fac o plimbare până la biserică (care, evident, e închisă), apoi mă opresc pe o bancă în fața unei clădiri administrative și mănânc… o baghetă de pâine aproape întreagă. Nu știu dacă e de la foame sau de la oboseală, dar pot să jur că e cea mai bună pâine pe care am mâncat-o vreodată.
Cina o iau împreună cu cei doi coreeni, care îmi sunt tare simpatici. Francezii s-au cazat și ei tot aici, bucătăria e plină de oameni și de mirosuri apetisante, iar curtea plină de rufe agățate la uscat. Azofra nu e neapărat locul ideal de făcut popas pe Camino, dar e în regulă. Adorm cu aceeași stare bună cu care am pornit azi la drum și asta e tot ce contează. Pe mâine! (Va urma!)
Leave A Reply