M-am trezit cu noaptea-n cap, înainte de ora 6. Am stat o vreme așa, cu ochii închiși și cu gândurile hai-hui. Am un sentiment straniu azi. Nu știu de ce. La Azofra plouă cu soare la 7 dimineața. Ascult Magic FM, apoi Radio Iași. Am din nou sentimentul ciudat, pe care nu îl pot defini nicicum. Trec peste, căci se face târziu și iar plec ultima din albergue. Îmi mănânc biscuiții și cele două iaurturi și pornesc la drum cu un vibe bun. Nu-s chiar ultima care pleacă, dar asta nici nu contează, la urma urmei.
Prima localitate de azi e Ciruena, cunoscută pentru terenurile sale de golf, dar nu mă impresionează cu nimic. Până în vârful dealului mă bucur însă de imagini superbe. Camino se arată drumețului în toată splendoarea sa atât înainte, cât și după Ciruena. Este una dintre cele mai fotografiate porțiuni de pe Camino. Ies niște fotografii splendide, fără filtre și intervenții tehnice, iar dacă ai noroc și de o lumină bună, te transformi fără voie în fotograf profesionist.

După Ciruena începe coborârea spre Santo Domingo de la Calzada unde, în mod normal, ar fi trebuit să mă opresc peste noapte. Dar cum programul meu s-a decalat, mă voi opri să dorm la Granon, următorul oraș. Chiar înainte de Santo Domingo de la Calzada mă apucă stările negative, din senin. Ce caut eu aici? De ce nu sunt acasă, cu Tudor, care are azi festivitatea de final de clasa a patra? De ce mă simt brusc al naibii de singură pe drumul ăsta pe care mi-am dorit atât de mult să ajung? De ce fac asta?

La Santo Domingo poposesc însă mai bine de o oră, vizitez catedrala, Turnul Extera și Muzeul Catedralei, toate aflate în locuri diferite, dar intrând în costul aceluiași bilet (9 euro pentru turiști, 5 euro pentru pelerini). Mă calmez și dau delete pornirilor negative. E o oprire frumoasă, pentru că atât catedrala, cât și turnul și muzeul au o istorie bogată, care mă fascinează.

Legenda spune că o familie germană de pelerini formată din doi părinți și un fiu mâncau într-un han local, în drum spre Santiago, când o fată fe la han s-a îndrăgostit de tânăr. Fiind devotat pelerinajului său, acesta refuzat avansurile fetei, după care slujnica a ascuns o parte din argintul bisericii în bagajele lui și l-a raportat autorităților. După ce a fost judecat, a fost spânzurat în piața orașului. Părinții tânărului au continuat drumul spre Santiago, cu inima frântă. În drumul înapoi spre casă, au vizitat spânzurătoarea și și-au descoperit fiul în viață. Băiatul le-a spus că Santiago l-a salvat, ținându-l pe brațe ca să nu îi atârne corpul în spânzurătoare. Ei au adus la cunoștință miracolul magistratului local care în acel moment pregătea doi pui pentru cină. La auzirea veștii, acesta a râs, spunând: „Este la fel de viu ca acești pui pe care îi prăjesc.” În acel moment, puii au sărit din tigaie și au fugit pe stradă. Până astăzi, două găini, despre care se zvonește că sunt descendente ale celor două inițiale, sunt ținute în catedrală împreună cu o bucată din funia cu care a fost spânzurat tânărul. Și da, oricât de bizar pare, în catedrala din Santo Domingo de la Calzada sunt două găini vii care minunează privirile vizitatorilor.

În turn am urcat destul de greu, dar a meritat, căci priveliștea de sus e fantastică. Singura problemă a fost că s-a nimerit să fiu acolo la 13:00, așa că timpanele mele au avut un pic de suferit de pe urma dangătelor de clopot.
Muzeul catedralei e atipic. Un amestec bizar de artă religioasă și tot felul de artefacte. E prima dată când văd într-un muzeu reproduceri construite din piese de puzzle. O iau ca pe ceva inedit. La fel cum iau și referirile la Belen – denumirea folosită cu precădere pentru Bethleem și mai cu seamă pentru scenele legate de nașterea lui Isus. În muzeu e prezentă o întreagă istorie a Belenului, ca simbol al spiritualității creștine, inclusiv a modului cum se reflectă în cinematografie sau în… benzi desenate.

Până la Granon mai fac încă șase kilometri și un pic. Cât pe ce să mă prindă ploaia, dar scap de data asta. Chiar înainte de intrarea în oraș mă opresc sub un pod împreună cu Emily, cu soțul ei și cu socrul. Americani, desigur… fac împreună Camino, dar fiecare are ritmul lui. Îmi mărturisesc că pe ei nu i-a prins niciodată ploaia până acum, așa că Emily spune că o să îmi poarte noroc. Și chiar îmi poartă, pentru că ploaia vine mult mai târziu, când deja m-am instalat la Hospital de los peregrinos, adăpostul pentru pelerini al bisericii San Juan Bautista. Este unul dintre locurile faimoase de pe Camino, renumit pentru felul în care pelerinii sunt găzduiți. Este primul albergue în care nu plătesc, ci donez.

Kathleen și John sunt voluntarii care organizează totul. Kathleen îmi explică “regulile” și îmi zâmbește cu bunătate. Îmi oferă cafea și ceai și îmi spune să îmi trag sufletul. Mă duc la mansardă și ocup o saltea. Da, aici se doarme pe saltele, iar unul dintre pereți este de fapt peretele exterior al bisericii. Din dormitor, printr-o ușă mică poți ajunge direct în biserică. La duș mă apucă plânsul din senin. Doamne, ce caut eu aici? Și cum o să dorm pe salteaua aia, fără sac de dormit, fără nimic?!
La 19:30 mă duc la slujbă, din pură curiozitate. Kathleen îmi spusese oricum că nu e obligatoriu să merg. Nu înțeleg
mare lucru din slujbă, căci e în spaniolă, dar la final oamenii își împreunează mâinile unii cu alții. Preotul spune o rugăciune pentru pelerini și ne cheamă în față. Bătrânii satului se uită cu admirație la noi și la final ne urează “Buen camino!”, cu zâmbetul pe buze. Mă simt ciudat tare, dar iau asta ca pe ceva firesc pe Camino. În fond, sensul primordial al drumului a fost unul religios, deci ar trebui să înțeleg sensul acestor gesturi simbolice.

Masa o o pregătim cu toții, împreună, din alimentele aduse de John. Kathleen ne spune că din donațiile noastre cumpără alimente pentru pelerinii din următoarea zi. Cumva încep să mă integrez în peisaj. Dau morcov pe răzătoare împreună cu una dintre cele două surori italience care mi-a oblojit piciorul umflat, apoi așez tacâmurile împreună cu Soo. E forfotă mare, suntem peste 50 de oameni, dar locul e încăpător și Kathleen dirijează totul perfect. Pare să fie făcută pentru asta.
Meniul e simplu, dar gustos: salată cu de toate, supă cu spanac, tocăniță de cartofi cu carne, paste cu ciuperci pentru vegetarieni și la desert pepene roșu. Evident, nu lipsește vinul roșu, că doar suntem în Rioja, patria viilor.

Înainte de masă, Kathleen ne invită să spunem o rugăciune scurtă, în spaniolă, dar nu oricum, ci în ritm de rap. Da, știu cum sună! Imaginați-vă 50 de oameni rostind pe ritm de hip-hop o rugăciune. Nu reușiți, nu-i așa? În tot cazul, momentul a fost savuros, la fel ca și mâncarea. Iar după masă a urmat, desigur, curățenia, care sub bagheta magică a lui Kathleen s-a realizat în mai puțin de 15
minute: vase spălate, mese strânse, totul pus la loc.
Urmează un moment de reflecție, sus, la balconul din interiorul bisericii. Kathleen și John ne invită să ne gândim în liniște, la motivele pentru care suntem pe Camino, printre lumânări aprinse. Ne roagă să nu facem fotografii. Apoi, o lumânare imensă trece din mână în mână și suntem invitați să spunem cu voce tare, în limba maternă, motivele, doar dacă simțim nevoia. Lumânarea ajunge și la mine. De ce fac El Camino? Ca să nu uit cine sunt! E singurul răspuns care îmi vine în minte. Îl țin pentru mine, nu simt nevoia să spun nimic cu voce tare. La final ne îmbrățișăm unii cu alții și ne urăm Buen Camino! Mă simt ca într-un film ciudat, implicată într-un ritual straniu, cu care nu mă pot identifica la fel de profund cum se pare că fac alții din grup. Dar sunt liniștită, căci nu sunt singura care se simte un pic în afara problemei. Oricum, toată atmosfera asta prietenoasă a serii îmi alungă cumva angoasa de peste zi și cred că, la urma urmei asta e cel mai important.


Is it your first Camino? Why are you on the Camino? Astea sunt întrebările pe care le-am auzit cel mai des de când merg pe El Camino. Și dacă la prima întrebare știu răspunsul, la a doua nu sunt sigură că e chiar cel care mi-a trecut azi prin minte. Dar știu sigur că voi afla până la final. Buen Camino! (Va urma!)
Leave A Reply