M-am trezit azi mai devreme decât ieri. Dacă o țin tot așa, până la final ajung în sfârșit să îmi ating un obiectiv cu care mă chinui de vreo câțiva ani – să îmi încep ziua la 5 dimineața în mod constant. Azi am început-o la 5:30. Am luat micul dejun, mi-am luat rămas bun de la Kathleen și John, la 7 fără un sfert eram deja pe drum. Camino e splendid la ora asta. Îmi doresc să pot să fac și mâine la fel.
După calculele mele, azi ar trebui să fac vreo 22 de km. Mi-am propus să mă opresc la Tosantos, fără să mă documentez prea mult despre locul în sine. Am auzit că mai multă lume se oprește acolo, deci o fi cumva. Unii merg până la Espinosa, adică vreo 4 km în plus. Dar eu am decis deja. Îmi doresc să ajung până în 12-13, ca să mă pot odihni și să îmi spăl hainele.
Mi-am uitat prosopul la Granon, dar nu mă întorc după el că nu am chef. Găsesc eu o soluție. Vreau să mă opresc cât mai puțin azi, deși mă doare în continuare piciorul drept, care e și umflat. Mă opresc la Villamayor del Rio, unde iau un fel de brunch la o dugheană de pe marginea drumului. Cafeaua e absolut delicioasă și mâncarea la fel, dar empanadas cu pui nu mai au același gust ca primele, care mi-au amintit de tocănița de pui a bunicii.
Plec mai departe cu burta plină și hotărâtă să nu mă opresc până la Tosantos, dar evident că obosesc, așa că stau puțin pe o bancă din Plaza Mayor din Belorado. Am șanse mari să ajung înainte de ora 13 în Tosantos și asta e bine. Doar că acest Tosantos e total diferit de așteptările mele. E un sat foarte mic, cu o biserică și un fel de bar în mijloc, străbătut de șoseaua principală. Când am ajuns, în fața bisericii era zarvă mare – o nuntă. Pentru o secundă m-am simțit ca Vitoria Lipan, fără baltag și fără alte accesorii. Nu știu de ce, dar fix asta mi-a trecut prin minte.
Singurul albergue deschis în Tosantos este cel parohial, care funcționează pe același principiu ca cel de ieri. Mă dor groaznic picioarele și tare aș da orice pentru un pic mai mult confort, dar mă adaptez eu cumva sau cel puțin așa îmi spun, până când văd camera mică, cu bârne de lemn și saltele întinse pe jos. Mă gândesc din nou la refugiați și mă apucă plânsul din senin. Îmi dau seama că a fost o greșeală să mă opresc aici. Următorul sat e la 2 km, dar îmi e rușine să plec, după ce m-am cazat deja și Txema, unul dintre cei doi hospitaleros, m-a primit cu brațele deschise. Dar nu sunt deloc bine. Vreau acasă, în patul meu, în baia mea. Vreau a-ca-să!! E tot ce știu. Îmi amintesc că mi-am uitat prosopul la Granon, deci nici duș nu știu cum fac. Toate hainele îmi sunt murdare. Sunt praf!
Încerc să nu ies în evidență, nu vreau să mă vadă ceilalți că plâng. Domnul italian de lângă mine își dă seama că nu sunt în regulă, îmi arată în ghidul lui că mai este un albergue în sat, care pare mai confortabil și mă încurajează să sun. O fac, dar la celălalt capăt al firului cineva îmi spune că îi pare rău, dar azi e închis. O fi din cauza nunții din sat, cine știe, cert este că voi rămâne aici, dar nu sunt împăcată deloc cu ideea. Dau un telefon acasă, de unde primesc, ca de obicei, încurajări și forță.
Apoi apare celălalt italian, Emmanuelle, care îmi spune cu compasiune: “Anamaria, e ancora un altra albergue… maybe you should try there if you don’t like here, it’s nothing wrong with that.” Îi zâmbesc și îi mulțumesc, apoi îi explic că deja am încercat.Îmi dau seama că mă plâng de aiurea, că el are două bătături în talpă care sângerează și din cauza cărora mâine va lua autobuzul până la Burgos, ca să meargă la spital.
Cumva m-am calmat, nu știu cum. Am improvizat un prosop din cele două tricouri, am făcut duș, apoi mi-am spălat rufele și în cele din urmă am acceptat ideea că altă soluție nu am. Am petrecut o vreme peste drum, la birtul satului, lângă biserică. Am băut cafea și limonadă și am mâncat o felie de tort cu ciocolată delicioasă și m-am amuzat cu băieții din grup care beau bere și mănâncă tortilla sau banane. Txema stă cu noi și ne povestește despre sat. Mai sunt doar opt locuitori în Tosantos. Restul au plecat la oraș sau în satele vecine, mai mari. E atâta liniște aici. Doar pelerinii mai animă locul…
La ora 17:00 plecăm pe deal, împreună cu un ghid local, ca să vedem Ermita de la Virgen de la Peña, o capelă săpată direct în stâncă, veche de sute de ani. Legenda spune că în 712 o imagine sacră a Fecioarei Maria a fost ascunsă într-o peșteră deasupra orașului, sub un clopot, pentru a o proteja de musulmani. Acolo este acum o capelă, care poartă acest nume, Ermita de la Virgen de la Peña, iar statuia își petrece aici o parte a anului. Când nu se află în capela din peșteră, este găzduită în oraș, la Biserica San Esteban. Istoria locului e impresionantă. Ghidul ne explică în detaliu toate etapele prin care a trecut capela, care a fost la un moment dat inclusiv școală pentru copiii din sat, apoi ne explică, în interior, toate semnificațiile icoanelor și sculpturilor din altar.
După această vizită culturală, urmează o seară religioasă, care este un pic prea mult pentru mine. Lumea stă afară și cântă împreună cu Jose Javier, celălalt hospitalero, în timp ce Txema face o paella uriașă în bucătărie. Prefer să stau cu el și să îl ajut.
Masa e simplă, dar veselă: salată cu de toate, apoi Paella și vin roșu și mere din grădină. Mă amuz cu cele două nemțoaice, Cyntia și Isabel, care sunt vegetariene și rezistă cu brio mirosului de paella. Fără să vreau, observ într-o vitrină două porțelanuri al căror design mă frapează. Știu sigur că mama avea farfurii cu aceeași imagine, când eram mică. Cum e posibil? Îi trimit mamei o poză și aștept confirmarea.
După masă urmează meditația care se petrece… în pod. Da, în pod, unde cei doi bărbați au amenajat un fel de altar ciudat. Jose Javier ne dă pliante în toate limbile, ne pune să citim și să cântăm. Cyntia râde și îmi spune că se simte ca la școală. Da, cam așa ceva… La final, Jose Javier ne explică tradiția locului. Pelerinii sunt invitați să scrie motivele pentru care merg la Santiago și să le pună într-o cutie, apoi, timp de 20 de zile, următorii pelerini le citesc cu voce tare și se roagă pentru ei. Aud povești copleșitoare, lăsate în urmă de pelerini care au trecut pe aici în ultimele zile: o mamă care și-a pierdut fiica și caută liniște, un tânăr dependent de droguri, care nu e acceptat de familie din cauza homosexualității, o femeie care și-a văzut tatăl adoptiv ucigând doi oameni, apoi a fost abuzată de acesta și a rămas însărcinată, iar la aflarea veștii, mama adoptivă s-a sinucis, o tânără al cărei soț a murit și nu își poate reveni din depresie… zeci de povești care te cutremură. Printre ele sunt și unele mai optimiste, cum e cea pe care am citit-o eu, a două surori care au făcut împreună El Camino și asta le-a apropiat enorm. Nu mă imaginez făcând Camino cu Cristina, e drept, dar mi se face brusc dor de evadarea noastră la Colmar… Apoi îmi trece prin cap că oamenii nu sunt ceea ce par a fi. Cine știe câți dintre cei care sunt acum, aici, au povești dramatice care i-au adus pe Camino…
Momentul de meditație e un pic prea mult pentru mine și nu doar pentru mine. Dar Jose Javier e așa de cuprins de evlavie, încât nu prea ai cum să părăsești podul înainte să se termine totul. La final ne îndreptăm spre camere, fiecare cu gândurile lui. Îmi trece iar prin cap întrebarea la care nu am răspuns clar… de ce fac El Camino? Apoi răspunsul ciudat de aseară îmi revine în cap – ca să nu uit cine sunt. Îmi amintesc brusc de tufa de soc de azi care m-a dus cu gândul la si ata mamei și de porțelanurile asemănătoare cu cele din copilărie… Apoi de cireșe și de gustul tocăniței de carne a bunicii. Trebuie să fie ceva cu toate astea care mă duc mereu înapoi în copilărie…
Adorm cu gândurile astea și cu mustrări de conștiință că nu am lucrat suficient la lecțiile de limbă română pe care încă le am de terminat pentru capitolul din manualul pentru refugiați. Da, știu, sună ca și cum aș fi obsedată de muncă. Nu sunt, dar așa a fost să fie, să iau cu mine pe Camino două proiecte pe care nu le-am terminat înainte să plec. Dar despre toate astea, într-o altă zi… (Va urma!)
You might also like
Leave A Reply