Ziua 13: Tosantos – Ages

M-am trezit cu gândul să plec mai repede din locul ăsta. M-am foit, n-am vrut mic dejun, dar am constatat că telefonul îmi e aproape descărcat, așa că m-am dus la birtul de peste drum să iau o cafea și să îmi pun telefonul la încărcat, după ce mi-am luat la revedere de la toți. Era în jur de 7:00, cred. În jumătate de oră cerul s-a umplut de nori și a început să tune groaznic.

În 30 de minute s-a umplut barul de pelerini. A oprit și o mașină de poliție locală. Polițiștii își savurează cafeaua și ne dau sfaturi legate de vreme și de cum să luăm autobuzul până într-un sat vecin. Se simte în tonul lor importanța pe care și-o dau, dar sunt amândoi simpatici și chiar vor să ajute. Se pare că va ploua toată ziua. După o oră de așteptare, doamna de la bar ne anunță că a telefonat la compania de autobuze și autobuzul nu va veni pentru că e duminică. Singurul autobuz e la ora 14:00, adică peste 5 ore. Habar nu am ce să fac. Ploaia se domolește între timp și pornesc în cele din urmă, împreună cu alți pelerini, cu gândul să mă opresc la Villafranca Montes de Oca, adică peste aproximativ 7 km. Tot drumul plouă domol. Măcar nu bate vântul. Și am și companie. Îmi amintesc ca prin vis ziua spre Los Arcos și furtuna din câmp. Dar acum plouă altfel. Simt că ploaia asta pot să o duc o zi întreagă dacă e nevoie.

Villafranca Montes de Oca e un sat mic. E abia 11:30 și nu știu dacă să mă opresc sau nu aici. Următoarea localitate e San Juan de Ortega, la 12 km mai departe, mers prin pădure, cu diferențe de altitudine. Toată lumea continuă drumul și asta îmi dă cumva un imbold să continui și eu. Una dintre doamnele cu care am plecat din Tosantos îmi oferă o bucată de pâine proaspătă și-mi spune hotărâtă: “We are here for walking, so, let’s walk!” Sună ca un ordin ce trebuie executat. Iau bucata de pâine, îi mulțumesc și o mănânc cu poftă. Apoi execut ordinul. Fie ce-o fi! Pornesc și eu spre San Juan de Ortega. Plouă mărunt, dar e plăcut.

După vreo 7 km întâlnesc un nene care oferă cafea și dulciuri pelerinilor, în schimbul unei donații, oricât de mici. Omul e foarte volubil, iar locul, intitulat Oasis del Camino, e foarte pitoresc, plin de obiecte artizanale. De copacii din jur stau sprijinite tablouri, toate pictate de el. Îmi face un poem pe loc. Mă amuz și îi spun că e un artist complet, iar el râde și îmi spune că nu e artist, ci doar are o problemă cu capul. Râdem amândoi, între timp îmi termin și cafeaua, mă întreabă de unde sunt și îmi urează “Sănătate!”, mândru că știe un cuvânt în limba mea.

Plec cu pas vioi mai departe. Nu mai plouă decât foarte puțin și mai am vreo 4 km până la destinație. Pe drum mi se arată tot felul de semne. Pe o piatră cineva a scris: “Are you happy?” Zâmbesc… Sunt? Dar ce e fericirea, în fond? Îmi pun căștile în urechi și las Yotube-ul să selecteze aleatoriu – Vama veche – Vama veche: “Vrei soare, soare îți dau…” Îmi amintesc de mare în mijlocul munților. Începe să plouă mai tare, dar nici nu-mi pasă! Ce e fericirea până la urmă? Poate că e fix momentul acesta!

La San Juan de Ortega cele două albergues private sunt full. Găsesc loc doar la mănăstire, dar gândul îmi fuge la ultimele două nopți și la Roncesvalles. Nu! Azi vreau un pat ca lumea! Dar pentru asta mai trebuie să merg 4 km, până în următoarea localitate. Nici nu știu ce să fac. Dar nu, nu mai vreau să dorm la mănăstire. Nu azi! Fix în timp ce mă chinuiam să iau o decizie, trece pe lângă mine suedezul care face Camino a treia oară. Mă asigură că în satul vecin voi găsi cazare mai bună, așa că pornesc cu elan într-acolo. Fac aproape 4 km în jumătate de oră, ceea ce e foarte rapid pentru mine. E soare și mă sufoc cu haina de ploaie și cu pelerina pe mine, dar nu mă mai opresc să le dau jos. Tot ce vreau e o cazare decentă. Și o găsesc la Albergue Fagus, chiar la intrarea în sat, unde mă întâlnesc din nou cu francezul Anatole, cu care am vorbit destul de mult ieri.

Cazarea e lux: patru paturi în cameră, baie, restaurant jos… e perfect. În cameră sunt deja un spaniol, Amadeo, un mexican, Jose Antonio și o americancă din Nebraska, Jen. Băieții dispar repede și ajung înapoi seara târziu. Iau cina împreună cu Jen, care e profesoară, predă engleza ca limbă străină pentru copii de diferite naționalități. În weekend lucrează la un supermarket, pe post de livrator de produse comandate de oameni online. Soțul și fiul ei repară avioane, iar fiica n-am reținut exact cu ce se ocupă. Stăm mult de vorbă, despre Camino, despre politică, despre tango…

poza 6, 7, 8

Înainte de somn, fac o plimbare singură prin sat. Hai că n-a fost chiar rău azi. Ce ciudat… dimineață aveam cu totul alte planuri… cât de multe se pot schimba într-o singură zi… Ceasul de la mână a stat. I s-a terminat bateria. Mâine începe o nouă săptămână pe Camino. A treia de când am plecat de acasă. Tot ce îmi doresc e să mă bucur de drum. Atât. (Va urma!)