Ziua 14: Ages – Burgos

Cred că e prima dimineață în care mă trezesc înainte de 5. Cu toate astea mi-am propus să plec la 8:00 pentru că în Burgos voi avea cazare abia după 14:00. Mi-am făcut o rezervare de două nopți la un hotel modest, dar cu recenzii bune pe Booking și pe care sunt convinsă că îl voi aprecia după o săptămână plină de experiențe diversificate în ceea ce privește cazarea. E timpul să mă odihnesc după o săptămână care nu a fost tocmai ușoară. În plus, Burgos e un oraș mare și merită un popas, înainte de a începe lunga și dificila Meseta.

Am rămas doar eu și Jose Antonio, ceilalți doi colegi de cameră au plecat deja. Mexicanul e plin de energie, îmi povestește o mulțime de lucruri despre familia lui, despre job, prieteni etc. Este pe Camino ca să se regăsească sau cel puțin așa speră. Pleacă și el. Am o oră de liniște, singură, în cameră. Doamne, ce bine e!

Azi e o zi leneșă, așa am să-i spun. Ploaia de ieri a fost ca picătura chinezească, dar mă bucur că am trecut și peste asta. Am părăsit deja Ages când mi-am dat seama că am ratat barul El Alquimista care e legat de numele lui Coelho și părea a fi un loc interesant. Dar nu a fost să fie… de data asta.

Mă consolez cu ideea că ceea ce urmează să văd e mai important, pentru că la scurt timp după Ages urmează Atapuerca, nume cu rezonanță istorică, dar cunoscut mai ales pentru descoperirile arheologice care au contribuit esențial la înțelegerea evoluției umane. În 1976, arheologii au descoperit la Atapuerca cele mai vechi rămășițe de hominid din Europa, în peșterile de calcar din apropiere. Cea mai veche peșteră a scos la iveală rămășițe ale strămoșilor umanoizi ce au trăit cu 1,2 milioane de ani în urmă. Centrul Experimental de Arheologie și Parcul Arheologic CAREX este parte din patrimoniul UNESCO și constituie o filă importantă în istoria evoluției omenirii. Din păcate parcul arheologic este închis lunea, așa că îmi continui drumul apre Burgos și mă mulțumesc cu gândul că voi vizita Muzeul Evoluției Umane, unde sunt expuse majoritatea descoperirilor de la Atapuerca.

Curios lucru, după ce urc dealul, în zare se vede Burgos. Ghidul îmi spune totuși că mai am mai bine de 18 km. Și chiar așa este, pentru că la un moment dat Camino o ia la stânga, prin niște sate și îmi dă impresia că mă depărtează de oraș. Sunt însă prea obosită ca să îmi bat capul. Mă dor groaznic ligamentele de la picioare și mi-e teamă să nu ajung la spital. După ce mă opresc pentru o cafea în Orbaneja Rio Pico aproape că nu mai pot să îmi mișc piciorul drept. Mă doare cumplit și tot ce îmi doresc e să ajung la Burgos, care e la… 12 km distanță. Drumul e drept, pe asfalt, dar asta nu mă ajută foarte tare. Mă doare rău de tot și mai e și soarele care mă termină.

Intru în Burgos printr-un soi de zonă industrială. Merg pe un bulevard interminabil, mă ucide soarele, iar piciorul drept nici nu îl mai simt. Ultimii aproape 5 km îi fac practic prin Burgos, de la marginea orașului până la hotelul meu, care e foarte aproape de catedrală. E trecut de ora 13:00 și doar gândul că mă așteaptă o cameră doar pentru mine mă ține pe linia de plutire. Voi rămâne două nopți la Burgos, mi-am făcut deja rezervare și tot ce am de făcut e să ajung la hotel. Dar mai am cel puțin 4 km nenorociți și zgomotul orașului, împreună cu asfaltul încins mă enervează la maxim. Mi-e foame, mi-e sete, abia îmi târâi piciorul, dar nu mă plâng că nu am timp de asta.

Stau la hostal Lar, chiar lângă centrul vechi. Camera e simplă, dar impecabilă. Am pat mare, prosoape moi, apă caldă. Ce îmi trebuie mai mult? Mă amuză ideea că acum ceva timp n-aș fi stat probabil la un hostal, doar așa, din principiu și din ideea preconcepută că e nasol. Dar după ce stai în dormitoare comune, după ce dormi pe jos sau prin adăposturi de mănăstiri, o cameră de hostal e lux. Râd singură. Doamne, cât de puțin îi trebuie omului ca să îi fie bine… De telecomanda televizorului nici măcar nu mă ating. Cui îi trebuie televizor, când ai condiții pentru un somn bun?

Înainte de orice altceva stau jumătate de oră în duș, cu toate mustrările de conștiință pentru că irosesc resursele planetei, dar abia îmi mișc piciorul, așa că tot ce caut e un minim confort. Mi-aș dori să ies la plimbare, dar e imposibil. Mi-am dorit atât de mult să văd orașul ăsta și mor de ciudă că abia mă târâi cu un picior care mă doare mult prea tare ca să mai fac un metru în plus față de kilometrii pe care i-am făcut azi deja. Cobor doar până la farmacie și apoi mă ung cu toate alifiile și mă bag în patul mare și curat.

Am adormit cu sunetul ploii în fundal și acompaniat de tunete răzlețe. Mă consolez cu gândul că mâine va fi mai bine, că voi putea să vizitez ce mi-am propus, deși mâine e o zi specială, cu multe emoții. (Va urma!)