M-am trezit cu noaptea în cap, deși sunt într-un hotel, am camera mea, nu se aud foșnete de rucsac și nici nu mă obligă nimeni să plec înainte de ora 8:00. Dar cred că deja mi-am creat un fel de rutină, deși se spune că ai nevoie de cel puțin 21 de zile pentru a crea rutine. În tot cazul, la ora 5 dimineața mă uitam pe pereți și încercam să-mi temperez emoțiile unei zile despre care știam că va veni și mai știam și că nu va fi ușor de gestionat.
Azi Eli a avut cursul festiv de absolvire a Universității. Cu jumătate de an în urmă, când am văzut că data plecării mele este 29 mai, primul gând pe care l-am avut acesta a fost… dacă nu voi fi acolo? Și da, la ceva timp după ce datele pentru Camino erau deja stabilite am aflat că nu voi fi acolo. Știu cum sună asta pentru multă lume… ce mamă normală la cap se duce pe El Camino când fiica ei termină facultatea și are cursul festiv? Nu am răspunsul la întrebarea asta, dar nici nu cred că mi-a păsat vreo clipă de ce o să spună lumea. Iar de suferința mea, cu atât mai puțin. Mi-a păsat în schimb de cum va simți EA. Și atâta timp cât am avut binecuvântarea ei, nu a mai contat nimic altceva: “Mami, e Camino al tău, îți dorești să faci asta și e total în regulă. Știu că vei fi cu mine oricum…”
Am plâns mult acasă când mi-a spus cuvintele astea, la fel cum am plâns în noaptea de dinainte să plec, când i-am scris câteva rânduri pe care urma să le primească azi. Evident, plânsul nu rezolvă mare lucru, dar ajută uneori… Te doare capul așa de tare după un plâns zdravăn, încât nu-ți mai trebuie nimic. Dar nu despre asta e vorba acum.
Acum când scriu e deja noapte și emoțiile zilei s-au diluat. Dar îmi voi aminti mereu dimineața asta de la Burgos în care Eli a mea dragă a absolvit facultatea în timp ce eu sunt pe El Camino. De la 5 și ceva de când m-am trezit am lucrat continuu până la 10:00, doar ca să-mi mai domolesc din emoții. Am atins performanța de a scrie un capitol al unui curs pe telefon și nu spun asta pentru că simt nevoia de recunoaștere sau ceva de genul ăsta, ci pentru că îmi dau seama că totul devine posibil atunci când nu vrei să mori de emoția unei zile pe care ți-ai imaginat-o în toate felurile și cauți scăpare în activități care să-ți ducă mintea în altă parte.
După festivitatea Elisei mi-am revenit greu, dar am mai stat o vreme cu capul în muncă și în niște întâlniri programate de multă vreme, tocmai ca să îmi revin cu totul. Am mai spus, cred, că am luat cu mine pe Camino două proiecte dragi. Nu e ușor, pentru că, inevitabil, există o presiune și poate că nu e ok că am procedat așa, dar pe de altă parte probabil că există o explicație pentru asta. E drept că de când sunt pe Camino, am început să văd tot felul de semne și explicații în tot ce mă înconjoară, dar refuz să cred că devin ceea ce nu sunt…
Pe scurt, azi trebuia să fie o zi în care să vizitez Burgos și să mă bucur de orașul ăsta minunat, în care sigur voi reveni cândva. În realitate a fost doar jumătate de zi, din motivele deja menționate. Jumătate de zi în care m-am plimbat pe străduțele aglomerate, am mâncat vafă cu înghețată, am stat peste două ore în Catedrală, am stat la soare și m-am bucurat de fiecare detaliu care mi-a ieșit în cale, în orașul acesta cu o istorie fabuloasă.
Burgos e orașul lui El Cid, dar e și orașul în care Columb i-a vizitat pe Regele Ferdinand și pe Regina Isabela, e orașul asediat de Napoleon și orașul în care s-au pus bazele guvernului naționalist al lui Franco.
Plănuisem să vizitez catedrala, apoi Muzeul Evoluției Umane. Dar o dată în plus mi s-a confirmat că pe El Camino planurile nu-și au locul, că lucrurile se întâmplă cu sens, dar adesea cu un alt sens decât cel pe care credeai tu că îl vei aprofunda. Inițial am zis că mă duc la muzeu, care e la 100 de metri de hotel, dar chiar înainte să fac asta, m-am răzgândit. E prea frumos afară ca să intru din nou între pereții unei clădiri, fie ea și una care adăpostește un muzeu interesant, care mi-a stârnit curiozitatea. Așa că o iau agale spre catedrală, care e la vreo 700 de metri. Pe drum mă opresc de multe ori, așa încât nici nu mai știu cât era ceasul când m-am așezat la rând pentru bilet.
Dintr-un motiv care mi-a rămas necunoscut, azi intrarea în catedrală este gratuită. Îmi place că am acces la audioghid printr-un cod QR care te direcționează către o aplicație interactivă, plină de informații despre catedrală. Și cel mai mult îmi place că aplicația poate fi utilizată și ulterior, în caz că vrei să îți amintești lucruri despre Catedrala Santa Maria care face parte din patrimoniul UNESCO și care este fabuloasă, cu cele 18 capele ale sale. Vizita în catedrală a durat mai mult decât mi-am imaginat, așa că muzeul rămâne pentru o dată viitoare, pentru că oricum l-aș fi văzut pe fugă acum.
M-am plimbat mult, deși încă mă dor tare ligamentele, pe care le-am oblojit cu cele două unguente luate ieri, m-am gândit la dimineața de azi și la câte zile mai am pe Camino.În drum spre hotel m-am intersectat cu mulțimea oamenilor ieșiti să protesteze și să ceară guvernului o mai bună gestionare a investițiilor în infrastructură. Am citit că la protest au participat peste 10000 de oameni care au ieșit în stradă pentru viitorul orașului lor: “Burgos exige respeto y futura!”.
Acum e târziu și toate imaginile de azi, virtuale sau reale, mi se amestecă în cap. Am un sentiment straniu, e ca și cum nimic nu se leagă cum trebuie. Mi-ar plăcea să mai stau o zi la Burgos, am descoperit niște locuri tare frumoase, dar cred că mi-aș ieși din ritm dacă aș face asta. Așa că rămân cu nostalgia acestui oraș de care m-am îndrăgostit pur și simplu. Dar se pare că mă așteaptă alte minuni mai departe. “Stai să ajungi în Leon!” m-a avertizat Irina, când i-am spus că m-am îndrăgostit de Burgos… Dar până la Leon mai e cale lungă…
Deocamdată adorm cu gândul la acasă, la Burgos, la sensul acestei călătorii. Nu se leagă nimic, absolut nimic… dar sunt calmă și nu mai am niciun alt plan. Deocamdată! (Va urma!)
You might also like
Leave A Reply