Tocmai am realizat, scriind titlul acestor note, că până ieri habar nu aveam de existența celor două localități. Iar azi, deodată, au devenit reperele mele cotidiene. Viața pe Camino începe să se simplifice. Tot ce am de făcut e să plec cât mai dimineață, să merg, să mă opresc când simt că nu mai pot, să-mi spăl hainele, să fac duș, să mănânc, să dorm… și să o iau de la capăt. Restul e bonus! Glumesc, desigur… sunt multe chestii faine de văzut pe Camino, dincolo de trăirile pe care le experimentezi.
În prima săptămână m-au fascinat întâlnirile cu oameni, reîntâlnirile spontane cu mulți dintre ei. Acum a devenit obișnuință. Pe unii nu i-am mai văzut de zile bune și chiar mi-e dor de ei. Ashu și Aavi, Soo și Won sunt din categoria asta. Și mă bucur că am făcut schimb de contacte, pentru că pot comunica oricând cu ei. Și asta îmi dă o stare de confort. În ultimele zile m-am intersectat frecvent cu cele două cupluri din Brazilia, cu Anatole din Franța și cu Alex din Filipine. Stăm la aceleași albergues și uneori mergem împreună bucăți de drum.
Azi am plecat din Hornillos del Camino la 7:15 și regret că nu am plecat mai devreme. A început Meseta, o parte pe cât de ușoară ca traseu, pe atât de dificilă din cauza soarelui puternic și a lipsei de umbră pe kilometri întregi. Așa că va trebui să mă trezesc mai dimineață dacă vreau să nu mă prăjesc pe drum.
Până la Hontanas, adică aproape 10 km, totul e arid, nici urmă de copaci sau de civilizație. Doar undeva la jumătatea traseului se află un albergue cunoscut pentru liniștea lui și pentru mesele comunitare oferite pelerinilor: San Bol. Nu mă opresc deloc până la Hontanas, dar între timp mi se face foame, căci nu am apucat să îmi iau nimic de mâncare pentru drum aseară. Hontanas e un sat pitoresc, a cărui imagine se profilează subit în momentul în care Camino coboară lin la un moment dat. Turnul bisericii care datează din secolul al XIV-lea este primul care vestește că mai e puțin și dai de o urmă de viață. Apoi, chiar la intrarea în sat, pe dreapta, este o capelă minusculă – Ermita de Santa Brigida și câțiva pași mai încolo un albergue cu același nume, la care mă opresc și iau în sfârșit un mic dejun. Restaurantul are o mică terasă, mesele sunt așezate în iarbă, iar de la unele dintre ele ai o priveliște încântătoare. Nici nu știu când trece timpul și se face 10:30.
Deja e foarte cald și tot ce-mi doresc este să ajung cât mai repede la Castrojeriz. Sunt hotărâtă să rămân acolo, chiar dacă asta înseamnă că azi fac doar 19 km. Următoarea localitate e la alți 9 km și nu vreau să risc o insolație. Voi vedea eu cum recuperez zilele următoare, dar e clar că trebuie să schimb paradigma. Adaptare! La asta mă pricep, așa că deocamdată nu îmi fac griji.
Până la Castrojeriz, mă opresc la ceea ce a fost cândva mănăstirea Sfântului Anton. Azi se păstrează doar ruinele a ceea ce a fost cândva un loc în care sute de pelerini se adăposteau, dar chiar și așa locul e splendid. Arcada pe sub care trece El Camino este încă intactă. M-a fascinat istoria acestui loc. Se pare că Ordinul San Antón, început în 1093 în Franța, a fost dedicat tratamentului persoanelor care suferă de ergotism (intoxicație cu ergotină, care este o substanță otrăvitoare ce se găsește în cornul secarei, prin ingestia de făină contaminată), numit și „focul Sfântului Antonie”.
Cândva, Ordinul a sponsorizat sute de spitale din toată Europa pentru a trata boala, care se spunea că poate fi vindecată cu mâncare bună și vin din abundență pentru a dilata vasele de sânge. Simbolul Ordinului era o cruce albastră în formă de T. Pelerinii care soseau târziu se adăposteau sub acoperișul care lega arcadele întinse peste drumul Camino, iar călugării ordinului îi hrăneau prin nișele din pereți. Ordinul San Antón s-a desființat în 1787, dar rămășițele a ceea ce a fost cândva o clădire impresionantă încă întâmpină pelerinii care găsesc aici o oază de liniște.
Până la Castrojeriz mai sunt cam 3 km. E un soare puternic și simt că mă scurg pe asfaltul încins. pentru că de la San Anton poți să mergi pe asfalt. Tot ce-mi doresc e un petec de umbră. Ajung în cele din urmă la intrarea în oraș și intru în biserica Santa María del Manzano, a cărei siluetă se conturează splendid pe câmpurile pline cu maci, încă de la depărtare. Legenda spune că Santiago a văzut o viziune a Fecioarei Maria într-un măr și a fost atât de entuziasmat, încât a sărit puternic pe cal, provocând o amprentă a copitei într-o stâncă solidă, amprentă care poate fi văzută acum în afara ușii de sud a bisericii. Numele bisericii se traduce „Sfânta Maria a Mărului”. Clădirea adăpostește câteva opere de artă valoroase, datând din secolele XIII – XVII și interiorul bisericii este un mic muzeu ce poate fi vizitat pentru 1 euro.
Răcoarea din interior mi-a prins tare bine. Afară aerul clocotește. E abia trecut de ora 13. Mai am un kilometru până la albergue municipal și ezit dacă să îl fac sau nu, căci am și câteva opțiuni de albergues private. Mă gândesc totuși că mâine dimineață voi avea deja parcurs acest kilometru, așa că mă îndrept cu pas hotărât către Albergue de San Esteban, care se dovedește a fi o alegere foarte bună. Dormitorul e mare, are 24 de paturi, dar e foarte curat. Dimineață avem un mic dejun decent for free și totul costă doar 7 euro. Arată mult mai ok decât cel de ieri și doamna de la recepție e tare drăguță.
La ora 14:30 sunt deja cazată, cu dușul făcut și rufele întinse la uscat. E groaznic de cald. Până la 17:00 nu e nicio mișcare nicăieri, așa că stau cuminte pe terasă și savurez o cafea cu lapte. Sunt doar 27 de grade, dar se simt ca și cum ar fi 40. Îmi place acest Castrojeriz. Mi-aș fi dorit să urc până la ruinele castelului în jurul căruia a fost construit orașul, ale cărui origini se pierd undeva prin secolul al IX-lea, dacă nu mă înșel. Dar nu mă țin picioarele. Mai vedem până la apus… care e la 21:54. Azi mi-am propus doar să scriu rândurile astea și să dorm. Atât. Mâine îmi doresc să văd răsăritul pe Camino. Să vedem dacă îmi iese. (Va urma!)
You might also like
Leave A Reply