Ziua 18: Castrojeriz – Fromista

E aproape ora 19:00 când încep să scriu rândurile astea. Afară e încă soare puternic, iar eu mai am un pic și adorm. Azi a fost prima zi când am reușit să mă trezesc la 5:00 și să plec din Castrojeriz când încă era întuneric. Și bine am făcut, căci a fost cumplit de cald după 11:00.

Am văzut primul răsărit pe Camino, sus, la Alto de Mostelares, la peste 900 de metri altitudine. Departe, în zare, se vede ca într-o carte poștală Castrojeriz, arcuit în jurul colinei, cu acoperișurile lui cărămizii, care abia se mai disting unele de altele. La scurt timp după urcuș, începe coborârea. O pantă abruptă, de 18% înclinație, îți rupe genunchii. La poalele ei se așterne vasta și provocatoarea Meseta, care se arată drumețului în toată splendoarea.

Meseta este, se spune, una din provocările mari de pe El Camino. Kilometri întregi de lanuri de grâu sau de alte culturi, fără un strop de umbră, la 800 și ceva de metri altitudine. Nu vreau să mă gândesc cum e să te prindă ploaia în Meseta… Și nici nu mă gândesc, pentru că n-are niciun rost oricum. Preț de 9 km, nu vezi nimic, decât câmp, până la Ermita San Nicolas, care datează din secolul al XII-lea și care din 1995, după ce a fost restaurată, a redevenit ceea ce era inițial – un adăpost pentru pelerini. Masivul pod de piatră peste râul Pisuerga, Puente Fitero, datează și el din secolul al XI-lea și marchează trecerea din provincia Burgos în provincia Palancia.

Trec prin Itero de la Vega, un sătuc ale cărui origini se pierd în secolul al X-lea, apoi merg prin soare o bună bucată de drum până când se ivește în zare silueta bisericii din Boadilla del Camino. E din ce în ce mai cald și îmi e teamă că nu am putere să ajung până la Fromista, cum mi-am propus. Dar știu că pot, cu răbdare. În Boadilla del Camino citesc câte ceva despre El Rollo, columna din centrul localității, unde erau judecați și executați criminalii. Mă opresc pentru cafea și limonadă. Nu îmi e foame pentru că am plecat dimineață cu stomacul plin. Tot ce vreau e să scap de soarele care devine insuportabil. Și e abia ora 11:30.

Uimitor, dar dorința îmi este îndeplinită, căci după Boadilla del Camino, de la un punct încolo, drumul e paralel cu Canal de Castilla, până la intrarea în Fromista. E umbră și e plăcut, doar că deja încep să resimt oboseala celor peste 20 de km.

Am ajuns la Fromista destul de târziu, era trecut de 13:30, cred. Oare de ce? Nici nu mai contează. Sunt frântă. Mă cazez destul de repede. Albergue municipal arată mai modest ca cel din Castrojeriz, dar costă dublu. Misterele Camino! Nu mai contează, dona Carmen, hospitalera, e simpatică și se minunează cum de românii înțeleg atât de bine spaniola, deși nu o vorbesc. Am noroc și azi, primesc patul de jos. Stau așa, vreo jumătate de oră nemișcată, în pat, apoi mă grăbesc să mai prind deschis la supermarket, să îmi iau apă și șampon. Nu știu dacă am precizat, dar peste tot în Spania, între 14:00 (sau 14:30) și 17:00 nu mișcă nimic; siesta e siesta, chiar și la muzeu și oriunde.

Aș vrea să vizitez câte ceva, dar efectiv nu am vlagă. După duș și rutina zilnică a spălatului de rufe la lighean simt că adorm în picioare, așa că renunț la orice gând de culturalizare în Fromista. Abia târziu, pe la opt și ceva, mă învrednicesc să mă lupt cu lenea. Și nu-mi pare rău pentru că cele două biserici pe care reușesc să le văd îndeaproape, Iglesia de San Martin și Iglesia de San Pedro sunt spectaculoase. Cel puțin San Martin mă fascinează cu arhitectura ei neobișnuită și cu basoreliefurile exterioare. Cred că m-am învârtit jumătate de oră în jurul ei și am căscat gura la fiecare detaliu. Am citit apoi că este una dintre cele mai frumoase biserici în stil romanic din toată Europa și că se remarcă prin bogăția de ornamente arhitecturale, a căror simbolistică tare aș vrea să o studiez cândva.

Seara e tot cald, dar parcă atmosfera e mai plăcută. Curtea de la albergue e plină de oameni, fiecare are activități variate. Unii beau vin sau bere, alții mănâncă, unii scriu de mână în carnețele (probabil jurnale de Camino), alții stau cu ochii în telefoane. Rufele încă atârnă pe sârmă, cerul e încă albastru… Mă delectez cu piersici turtite și mă bucur de simplitatea vieții. Da, știu, aș putea foarte bine să fac asta acasă, nu e nevoie să vii pe El Camino ca să afli că viața poate fi atât de simplă, în esența ei… sau poate că este, de fapt nevoie. (Va urma!)