Ai zice că pe Camino totul e aventură și fiecare zi e plină de minunății și e ca o vacanță nesfârșită. Ei bine, nu-i așa! Sau cel puțin nu-i așa pentru mine. Ziua de azi părea să fie cea mai plictisitoare zi pe Camino. Și spun “părea să fie”, pentru că în cele din urmă, în banalitățile zilei, am găsit frumusețea ei.
Am plecat din Fromista pe la 6 și un pic. Azi nu e cu urcuș și nici cu coborâri, deci s-ar putea spune că e un traseu ușor, fizic vorbind. Și chiar este ușor, dar drumul e al naibii de plictisitor. Cei 19 km până la Carrion de los Condes sunt pe marginea șoselei. Singura parte bună este că văd răsăritul chiar deasupra autostrăzii, peste care trec la un moment dat. În rest, tot drumul am avut sentimentul că merg de la Târgu Frumos la Pașcani, pe marginea drumului, într-o zi cu trafic normal. Ba chiar, dacă stau bine să mă gândesc măcar acolo aș fi avut umbră.
Timpul a trecut repede totuși, pentru că am avut inspirația să sun pe toată lumea în timp ce mergeam, așa că am uitat de plictiseală. Poate că ăsta a și fost rostul drumului azi. Cine știe… Cert e că am ajuns la Carrion la 11:30. Aș fi putut continua, picioarele mă mai țineau vreo 10 km, dar problema e că după Carrion de los Condes urmează cea mai mare porțiune de drum de pe Camino în care nu vezi nici urmă de civilizație. Prin urmare, singura opțiune de cazare este tocmai la Calzadilla de la Cueza, adică peste 17 km. Și poate că i-aș dovedi, cu toate că asta ar însemna 37 pe azi, în total. Dar problema e soarele care începe să ardă tare. Așa că mai bine stau cuminte, căci pare mai înțelept… și uneori mai trebuie să facem și lucruri înțelepte.
La Carrion ai multe posibilități de cazare, dar toată lumea se înghesuie la Albergue Santa Maria care e un fel de albergue municipal,
chiar în centru, lângă biserica cu același nume. De fapt e al bisericii, căci la recepție ne întâmpină o măicuță, iar pe agenda zilei figurează momente religioase și spirituale, pe care nu ești obligat totuși să le onorezi. Albergue se deschide la 12:00, așa că stăm regulamentar la coadă… nu noi, ci rucsacii. Ideea e că nu sunt foarte multe locuri în albergue și toată lumea speră să prindă unul.
Am reușit să capăt un pat abia pe la 12:40, când deja toată așteptarea devenise enervantă. Nu e decât un singur duș, așa că și acolo e coadă, deci singurele opțiuni sunt fie să stau în pat, fie să explorez la pas orășelul. Am încă suficientă energie, așa că o pornesc agale pe Calle de Santa Maria, până în Plaza Mayor. Trec pe lângă Teatrul Sarabia, în fața căruia se află un bust – al Marchizului de Santillana, care este, se pare, unul dintre marii poeți ai Spaniei sau cel puțin așa spune ghidul meu, pe care însă nu mă bazez prea mult în materie de istorie literară. Cobor apoi pe o străduță până la un supermarket Lupa care e încă deschis și apoi stau mult și bine pe o bancă într-un parc din apropiere și ronțăi migdale gândindu-mă la nimic. Azi nu am de spălat rufe și mă simt destul de odihnită, așa că după ce mă întorc la albergue să-mi las cumpărăturile, o iau din nou la pas pe străduțe, fără nicio direcție precisă.
E tare frumos acest orășel, în contrast total cu zecile de sate pustii prin care trec în multe dintre zile. Mă bucur că m-am oprit aici. Plimbarea îmi face bine. Intru la muzeul bisericii Santiago, apoi merg până în capăt la Iglesia de San Andres și mă întorc pe aceleași străzi înguste, a căror forfotă se intensifică odată cu lăsarea serii. Sunt bucuroasă că mi-am găsit în sfârșit un pandantiv de argint cu simbolul Camino; bonus îmi iau și un inel, cu același simbol, dublu. Îmi place cum contrastează argintul cu degetele mele care nu au fost niciodată de când mă știu atât de bronzate cum sunt acum.
Când am ajuns din nou în mica piață de lângă Iglesia Santa Maria, lumea se aduna pentru slujbă. Am intrat în biserică, mai mult de curiozitate. Am stat vreo jumătate de
oră, cred… m-au impresionat acordurile de chitară și vocile suave ale maicilor și am ascultat fascinată lecturile din Biblie ale enoriașilor care urcau pe rând la un fel de pupitru, de unde citeau apoi cântau împreună cu oamenii care veniseră special pentru slujbă. Am stat atât cât am simțit nevoia să stau, adică vreo jumătate de oră.
Am adormit târziu, ca de obicei, chiar dacă la 22:00 s-au stins luminile și s-a făcut liniște. Mă tot gândesc la ce este de fapt acest Camino. Sunt aproape de jumătate, temporal vorbind, pentru că am de gând să mă mai opresc și la Leon o zi în plus și poate încă o zi după aceea, prin alt oraș, mai aproape de Santiago. Nu caut sensuri, încerc să iau lucrurile așa cum vin, doar că încă sunt momente în care mă lupt involuntar cu felul meu de a fi, cu nevoia de a planifica și de a controla ce se întâmplă. Și cumva, am impresia că până nu scap de asta, Camino va fi încă greu. Și apropo de asta, o nouă bătătură în călcâi îmi dă bătăi de cap groaznice. Dar vorba lui Iona, răzbim noi cumva la lumină. (Va urma!)
You might also like
Leave A Reply