Ziua 2: Roncesvalles – Zubiri

Noaptea trecută a fost cumplit. Am avut frisoane, am dormit îmbrăcată. Dormitor comun, 70 de paturi, program de mănăstire, la ora 22:00 s-au stins luminile. Cu chiu cu vai m-am cățărat în patul supraetajat care scârțâia groaznic. Unul dintre pelerinii din patul alăturat a sforăit groaznic de tare, m-am foit toată noaptea și mă doare tot corpul. După o noapte horror, am plecat totuși dimineață cu optimism. Etapa de azi e mai ușoară decât cea de ieri, sau cel puțin așa se spune. Nu am mic dejun pentru că nu am mai prins loc, din cauză că am ajuns târziu aseară, dar mi s-a spus că pot găsi ceva de mâncare în primul sat, care e la 3 km. Azi plec devreme, e abia 7 fără un sfert și sunt deja pe drum.

După ce am făcut poza regulamentară lângă panoul cu Santiago de Compostella, primul popas e la Burguette, unde iau micul dejun cu doar 5 euro și e chiar bun. Aflu că aici a stat pentru scurt timp Hemingway și că orășelul e descris în Fiesta (The Sun Also Rises). Zăbovesc o vreme și încerc să-mi pun gândurile în ordine. Nu prea îmi iese, pentru că simt durere în fiecare bucățică de corp și asta nu mă lasă să mă gândesc la nimic altceva. Doar speranța că azi e o zi mai ușoară mă alină cumva.

Pornesc cu elan, din nou. Peisajul e plăcut… drumuri rurale, pajiști, pădure, îmi place. Trec prin satele de pe traseu fără să mă opresc. Mă gândesc că ar fi minunat să ajung până în prânz la destinație. Așa ar trebui, dacă e să mă raportez la ghidul care-mi servește de reper. Doar că socoteala din ghid nu e chiar cea de pe drum… obosesc destul de repede și e clar că lipsa de antrenament își spune cuvântul.

În următorul sat, Espinal, nu mă opresc, deși mi-ar fi plăcut să o fac. E cochet, cu case frumoase și flori colorate la ferestre. Îl las însă în urmă și mă îndrept cu pași repezi spre următoarele sate.

Am întâlnit pe drum o mulțime de oameni simpatici. Pe unii îi cunosc deja din ziua anterioară, pe alții îi cunosc pe drum. O parte din traseu merg alături de doi americani din Florida, ambii profesori. El o ia mereu înainte, eu rămân în urmă cu Karen și discutăm despre orice ne vine la îndemână, de la școală, la economie, muzică, literatură… și descoperim o mulțime de lucruri pe care le avem în comun, inclusiv faptul că în vara asta vom merge la un concert Pink.

E o zi plăcută și nu pare grea, cu excepția faptului că unele porțiuni de coborâre sunt cu un fel de pavaj destul de alunecos. Tocmai când mă gândeam cât de plăcută e ziua de azi, mi-a apărut în cale un loc foarte drăguț… o dubă verde, pe care scrie mare cu mov – Nostalgik Bar. Un nene simpatic cu bască și barbă albă și cu mustăți întoarse la capete îi amuză pe clienți cu glume în spaniolă.

Toată lumea se amuză, deși mă îndoiesc că toată lumea înțelege ceva din ce spune nenea. La radio se aud melodii americane din anii ‘60 – ‘70, dubița are un aer hippie și se încadrează perfect în peisaj, vântul adie atât cât să te facă să nu vrei să mai pleci. Am stat mai bine de jumătate de oră acolo… și bine am făcut, căci ultimii kilometri ai fost cei mai dificili – o coborâre abruptă, pe un teren stâncos, unde o secundă de neatenție poate fi fatală. Nu știu câți kilometri au fost, dar mi s-a părut o veșnicie până am ajuns la Zubiri.

Răsplata însă a fost pe măsură. Albergue Avellano, în care stau în seara asta arată de zece ori mai bine decât refugiul de la Roncesvalles. Baia e chiar lângă cameră, paturile au și pături, și asta e deja un lux. Și, surpriză… stau din nou în aceeași cameră cu băieții din India. Mai sunt cu noi în cameră un domn destul de tăcut, un cuplu de americani și unul de coreeni. Atmosfera din cameră e așa de faină, parcă suntem în tabără. Sunt frântă de oboseală, dar îmi e bine…

Doamne, cât de puțin îi trebuie omului ca să fie fericit, de fapt… Mi-am spălat hainele, am făcut o baie excelentă, câteva cumpărături la băcănia din colț, am băut o bere San Miguel pe malul râului, am vorbit cu ai mei, cu Dana. E atât de bine când ai un minim de confort…

Am adormit târziu, cu gândul la aceste prime două zile. Au fost grele amândouă, fiecare în felul ei. Am plâns de bucurie, dar și de durere fizică. Da, știu, eu sunt de felul meu o plângăcioasă, iar pe Camino simt că pot să plâng cât am chef. Pentru că pe Camino poți să fii cum vrei să fii, fără absolut nicio grijă. Începutul e greu, cel puțin eu așa l-am perceput, dar nu e imposibil. Și nu e vorba de pregătire fizică sau ceva. E vorba de faptul că te arunci în necunoscut și la dificultatea fizică a traseului se adaugă temeri legate de ce urmează. Dar ce e interesant e că la finalul zilei, după toate provocările, oricât de tare te dor toate, tot ce-ți dorești e să te trezești a doua zi și să continui… (va urma)