Azi trec “oficial” de jumătatea drumului, din punctul de vedere al distanței. Mai e mult, tare mult până la Santiago, însă cu fiecare zi care trece mi se pare că ce a fost mai greu a trecut. Simt că abia acum încep lucrurile magice și că a fost nevoie de toate aceste mici suferințe fizice tocmai ca să pot aprecia mai mult ce va urma.
Traseul de astăzi n-a fost deloc greu, dar provocarea a reprezentat-o faptul că azi am parcurs cea mai mare distanță fără oprire. De la Carrion de los Condes până la Calzadilla de la Cueza sunt nici mai mult nici mai puțin de 17 km, fără terase, magazine sau albergues. Mă rog, niște antreprenori locali ingenioși au plasat pe la jumătatea distanței, în câmp, câteva mese și o dubiță de unde îți poți lua cafea, răcoritoare și gustări, dar ca idee, bucata aceasta e considerată a fi cea mai lungă de pe Camino fără servicii. Nu știu exact din ce motiv eu am ales să nu mă opresc deloc pe parcursul celor 17 km. În viața mea nu am mers o distanță ca asta fără oprire. Parcă eram la un maraton de mers. N-aș putea spune care a fost exact motivul pentru care nu m-am oprit. Dar uneori nu îți trebuie motive. Intri pur și simplu în rutina drumului și te cuibărești acolo confortabil și faci totul fără să fie nevoie să mai gândești.
Următoarea localitate după Calzadilla este Ledigos. Cei mai mulți pelerini care au plecat odată cu mine din Carrion de dimineață rămân aici. În satul ăsta e o biserică despre care se spune că este singura de pe Camino în care se află toate cele trei imagini ale lui Santiago: apostolul, pelerinul și Santiago Matamoros.
În ghidul meu scrie că astăzi ar trebui să ajung la Terradillios de los Templarios, așa că asta am de gând să fac. E un sat mic, aflat la 3 km de Ledigos, iar 3 km a devenit o distanță nesemnificativă în ultimele zile. Sper doar să găsesc cazare, pentru că există un singur albergue, Jacques de Molay.
Azi e o zi norocoasă, se pare. Ultimii 3 km s-au dovedit a fi destul de ușori, iar acest singur albergue din Terradillos de los Templarios arată chiar plăcut. Stephen, domnul din Suedia, pe care l-am cunoscut la Granon parcă, ne întreabă dacă vrem să luăm cina împreună cu el pe mine, Elio, un italian pe care nu îmi amintesc să-l fi văzut până acum și pe Ina, o fată simpatică din Coreea, care îi cunoaște pe Soo și pe Won. Din fericire suntem toți vorbitori de engleză, așa că e o seară foarte faină, cu discuții despre culturile din care venim, despre gastronomie, despre cărți și, evident despre Camino…
Why are you on El Camino? Adorm cu întrebarea asta și cu amintirea acestei seri petrecute într-un sat minuscul, împreună cu trei oameni despre care nu știu mai nimic, dar cu care aș putea vorbi ore în șir…(Va urma!)
You might also like
Leave A Reply