Denumirile localităților prin care trec par să devină din ce în ce mai lungi și mai greu de reținut și e amuzant că le uit mereu. Dar am început să le iau pe toate așa cum vin și cum sunt. Uneori mă întreb dacă la final o să mai țin minte ceva din toate astea. Și poate că acesta este, de fapt, rostul cuvintelor… ca să nu uit.
Azi e un traseu ușor, 23 de km, by the book, cu distanțe rezonabile între localități, cu umbră și nici nu pare să fie o zi caniculară. Soarele a răsărit în nori, deci e bine; e chiar frig când stai pe loc. Prima oprire e la Moratinos, pentru cafea și mic dejun. Mă întâlnesc cu o familie de italieni, cu trei copii care nu ai mai mult de cinci – șase ani: doi băieței și o fetiță cu sindrom Down. Îi recunosc din pozele postate cu câteva zile în urmă pe grupul de Facebook despre Camino. Sunt atât de frumoși!
A doua oprire o fac la nici 3 km, la San Nicolas del Real Camino, tot pentru cafea și doar pentru că mă las manipulată de reclamele ingenioase de pe traseu pe care și le face “the second bar”. Nu-mi pare rău, pentru că locul e superb și cafeaua e delicioasă. În plus, mă întâlnesc cu Stephen, care îmi spune că probabil și Ina și Elio vor sta peste noapte în Bercianos del Real Camino, la un donativo cu masă comunitară. Eu nu știu încă unde voi dormi, dar rețin ideea.
Următoarea oprire – Sahagún – cel mai mare oraș dintre Burgos și León. La începutul secolului al IV-lea frații misionari, Sfinții Facundo și Primitivo, au fost martirizați pe malul râului Cea și pe locul morții lor a fost construită o biserică vizigotă. Sahagún vine de la San Facundo și se referă la mănăstirea numită după unul dintre cei doi frați, în jurul căreia s-a dezvoltat orașul care a fost, foarte disputat între musulmani și creștini în secolele al IX-lea și al X-lea. Prin secolul al XI-lea, Sahagún a fost al doilea după León ca importanță în regat și, la apogeul său, a găzduit nouă parohii din diverse grupuri etnice.
Lecțiile de istorie sunt fascinante pe Camino. Peste tot, dincolo de atmosfera contemporană, dincolo de motivele spirituale care îi însoțesc pe pelerinii moderni, se simte încă aerul acela vechi, al pelerinajului originar, cu toate semnificațiile sale religioase și istorice. Cu toate astea, în Sahagún nu am simțit nevoia să zăbovesc prea mult. E cald, e destul de aglomerat și nu găsesc acel “ceva”” pe care l-am găsit în Santo Domingo de la Calzada, de exemplu, care să mă facă să stau mai mult.
După Sahagún, pentru prima dată, am două opțiuni – vechiul drum roman, pitoresc, dar lipsit de umbră și cu distanțe lungi fără posibilități de cazare prea dese sau o alta variantă, mai prietenoasă am putea spune. Cele două drumuri se întâlnesc după două zile, la Mansilla de la Mulas, cu o zi înainte de a ajunge la Leon. Chiar dacă nu aleg de obicei drumul ușor, de data asta am făcut-o, pentru că nu mă văd mergând prin arșiță, mai ales că fac tot posibilul să am grijă ca injecția pe care am cărat-o cu mine de la Iași să stea la o temperatură de sub 25 de grade. Da, am făcut în fiecare zi asta – pus sticlă de jumătate de litru în congelator, avut grijă să pun cutia cu injecția într-un loc din rucsac cat de cat ferit de soare și tot așa. Dar mai am două zile și scap de ritualul ăsta.
Mă simt cumva ca drumețul pocit din poezia lui Macedonski, care alege poteca umbroasă și șerpuită. Doamne, ce o fi în capul meu cu atâtea asocieri? Cred că e subconștientul care se simte vinovat că nu am fost la corectat la Bac sau poate doar traumele profesionale. În orice caz, nu regret drumul ales, pentru că e chiar plăcut și simt că oboseala s-a adunat iar în toți mușchii, așa că as face bine să îmi ascult corpul.
Bercianos del Real Camino e un sat mic, dar frumos. E la fel de liniște ca în multe altele prin care am trecut în ultimele zile. Câțiva oameni ici și colo îi dau totuși viață. Dar nu e nimic de văzut nici aici. Mă bucur că mă reîntâlnesc cu cuplurile de brazilieni, cu Sofia, cu Vera, cu Gabriel, al doilea român pe care l-am întâlnit pe Camino și cu alte fețe cunoscute. Stephen, Elio și Ina sunt și ei aici. E tare frumoasă cina comunitară. E simpla, dar e atât de frumos totul. Hospitalera întreabă dacă sunt italieni printre noi. Sunt. Îi roagă să gătească ei pastele ca să mâncăm autentic zice ea. Salată, paste bologneze, vin roșu, pepene… cina perfectă. Rostim aceeași rugăciune ca la Granon, în același ritm de rap. Până la Santiago o să fiu mai ceva ca Eminem. Deocamdată adorm cu gândul la ziua de mâine și la cea de poimâine. Aștept să ajung mai repede la Leon. Habar nu am de ce, dar îmi sună mereu în cap cuvintele Irinei: “Stai să ajungi în Leon.” Mai e puțin… (Va urma!)
You might also like
Leave A Reply