Crezi că totul e perfect și e așa cum ar trebui să fie. Și poate că este. Dar nu îți e de ajuns. Niciodatâ nu ți-a fost. Poate că tocmai asta e problema. Poate de asta ești aici. Sau poate nu. Primii 8 kilometri de azi i-am făcut haotic, în încercarea disperată de a-mi găsi un ritm șchiopătând. Bătătura de la călcâi e urâtă, a devenit o rană de mărimea unei nuci, nu pot pune deloc piciorul în pământ și asta mi-a amânat plecarea de dimineață cu cel puțin o oră.
Până la El Burgo Ranero mi-au trecut prin cap tot felul de întrebări și de gânduri. 8 kilometri de întrebări și de gânduri. Poate pare puțin, dar la ritmul de azi e groaznic de mult. Am făcut pauză aproape o oră. Iar când m-am ridicat a devenit și mai greu totul, brusc. Mi-au disparut toate celelalte dureri, ca și cum toate s-au dus în durerea insuportabilă din călcâi. Pentru prima dată de când sunt pe Camino nu mă mai interesează nici măcar numele localităților prin care trec. Tot ce vreau este să nu mai merg. Sau să îmi treacă bătătura și să pot merge. E același lucru. Sau nu.
În mod normal azi ar trebui să ajung la Mansilla de las Mulas, dar nu voi ajunge, pentru că e prea mult pentru piciorul meu beteag. O să mă opresc cu 6 km înainte, la Reliegos. Ina, Stephen și Elio s-au împrăștiat, nu mai știu nimic de ei. Elio îmi trimite o poză de aseară și îl întreb unde va rămâne azi. Îmi spune că se va opri la 9 km după Mansilla, ceea ce înseamnă că va face cam 35 de km, ca în primele mele zile. Elio a pornit anul ăsta de la Burgos, așa că îl cred, e odihnit. Dar la urma urmei, indiferent de opririle de pe traseu, mâine toată lumea ajunge la Leon. Așa că asta e motivația mea de azi, de fapt, pentru cei 24 de km pe care îi fac cam în șapte ore jumătate cu totul, ceea ce e groaznic de mult.
Am măcar noroc că nu e soare și oricum bate un vânt răcoros. La un moment dat se adună nori și nici nu mai sper că scap de furtună. Dar nici că îmi pasă. La urma urmei, ce e o furtună? Îmi fuge gândul înapoi la Los Arcos și la frica din câmp. Dar aici nu e chiar câmp, am șoseaua alături; nu că m-ar ajuta prea mult la ceva. Dar ca idee, e plăcut sentimentul ăsta de siguranță pe care ți-l dă o șosea atunci când tu mergi mereu pe lângă, pe poteca pietruită. Cumva știi că ai mereu, în paralel, o variantă mai bună de drum. E ca o plasă de siguranță. Sau poate nu mai bună, dar în tot cazul, mai eficientă.
Mă trezesc gândindu-mă la Rebreanu și la drumul din Ion care se pierde în marea șosea națională. El Camino nu se pierde, e mereu paralel cu șoseaua, uneori, paradoxal, se mai intersectează, dar clar sunt două drumuri diferite. Și totuși, șoseaua duce și ea la Santiago, în fond. Mă apucă râsul. Rebreanu, Camino, șosele… zilele trecute ziceam ceva de Vitoria Lipan parcă. Poftim, deformație profesională! Sau ce pățește omul pe Camino. Mai am un pic și încep să vorbesc singură.
“Îți lipsești tu… de asta ești pe Camino… să fii tu cu tine și să te accepți așa cum ești…” Îmi tot sună în cap cuvintele astea, pe care mi le-a spus un om drag aseară. Așa o fi. Și dacă nu e? Dacă totul e doar un efort stupid pe care îl fac fără niciun scop. Uite, pe șosea, cu cea mai hârbuită mașină, mai fac 6 minute până la Reliegos, dar nu, eu trebuie să fac cel puțin o oră, ca să fiu eroina lui pește prăjit, cu piciorul în pioneze, mergând haotic pe o potecă pe lângă șosea. Mereu pe lângă șosea!
Ultimii 4 km sunt grei, tare grei. Chiar dacă practic toată ziua am mers, ca și ieri, pe drum drept. M-am oprit de nenumărate ori. Am ajuns într-un final la Reliegos. Nu îmi mai simt picioarele: stângul din cauza durerii surde de călcâi, dreptul pentru că l-am forțat mult prea tare azi. Mai am 400 de metri până la Albergue Municipal și îmi vine să urlu de durere. La cele două terase din sat, așezate în mijlocul străzii e plin de lume. La una dintre mese, brazilienii… care încep să mă aplaude zgomotos și să-mi spună în cor, cu accentul lor pitoresc: “Oooh, you’re here Ana! You did it!” Toată lumea se uită la mine și încep toți să mă aplaude. Moment în care izbucnesc în plâns, dar și râd în același timp. Rosaio îmi spune că Albergue Municipal e aproape și că arată bine și sigur voi prinde pat jos, ceea ce se și întâmplă.
Nu vreau nici duș, nici nimic. Stau în pat și scriu rândurile astea și reușesc în sfârșit să mă descarc de toată tensiunea acestei zile bizare. E aproape 17:00 acum și cred că un duș și un tur de sat, în șlapi, îmi vor face bine… Între timp am aflat că Stephen s-a oprit și el după Mansillas, cu Elio și că Inna e aici, în Reliegos. Plănuim ca mâine să bem o bere în Leon toți patru. Dar până atunci mai sunt vreo 24 de ore și tot atâția kilometri, pentru unii.
O oră mai târziu. Tur de sat, bun pentru dezmorțirea picioarelor. Satul acesta, Reliegos, e plin de contraste, la fel ca și Bercianos del Real Camino. Casele dărăpănate conviețuiesc fără probleme cu cele moderne. Și unele și altele sunt pline de flori. De fapt, acesta e unul dintre aspectele
care m-au impresionat pe Camino. Oricât de dărăpănate ar fi, casele de pe Camino sunt pline de flori. Totul e atât de pitoresc… O bătrânică mă întreabă cu voce caldă: “Tienda, tienda? A derecha, senorita!” Îmi zâmbește blând și mă urmărește cu privirea. Intru în magazin, deși nu am nevoie de nimic. Hospitalero de la Albergue municipal vinde și la magazinul sătesc, are un job suplimentar cum s-ar zice, pe care îl face simultan cu cel de la albergue.
La restaurantul din mijlocul satului sunt câțiva clienți care servesc tăcuți cina. Chiar așa, ce idee bună – cina! Îmi lipsește compania oamenilor cunoscuți ori necunoscuți din serile trecute. Tocmai când mă gândesc la asta, unul dintre pelerinii de la masa vecină scoate de undeva o chitară mică și începe să cânte cu voce tare: “What if God was one of us, just a stranger on the bus?” Apoi continuă cu “Imagine” și Creep. Totul pare încremenit în minutele astea petrecute în mijlocul unui sat de pe El Camino. Mii de gânduri, imagini haotice mi se rostogolesc prin minte, dar nimic nu capătă o formă concretă. E o stare fluidă, pe care o las să îmi inunde corpul, la fel cum las lumina difuză a unui apus sugrumat de nori să mă ghideze în plimbarea mea de seară.
Caut de zor ceva care să îmi dea mai multe informații despre meteoritul care a căzut în Reliegos în 1947, pe Calle Real, dar nu găsesc nimic. Este, se pare, cel mai mare meteorit care a căzut în Spania, provocând o gaură de 35 de cm adâncime. Porțiuni din meteoritul de 17,3 kg sunt păstrate la Muzeul Național de Științe Naturale din Madrid. Trec însă rapid peste aceste informații științifice, pentru că lumina aceasta ireală a apusului și liniștea care coboară peste Reliegos mă captivează. Mâine voi ajunge la Leon, no matter what! Mă obsedează gândul că trebuie să ajung acolo mai repede, ca și cum mă așteaptă acolo vreun miracol sau ceva. Mă tot gândesc la sensuri, din nou și din nou. Și ceva din mine știe că nu ar trebui să fac asta, ci să trăiesc pur și simplu miracolele. Pentru că ele există. Și poți să simți asta cu fiecare pas înainte pe care îl faci. (Va urma!)
You might also like
Leave A Reply