Azi am plecat din Leon cu niște sentimente pe care nu cred că le pot explica în cuvinte și nici nu cred că are rost să încerc să le explic. M-am trezit cu noaptea în cap, pe la 5 și jumătate, dar am ieșit din camera de hotel abia pe la 9, după ce am stat minute în șir cu ochii ațintiți pe albul imaculat al
pereților din camera de hotel. Îmi propusesem să plec devreme, ca să nu mă prindă soarele, dar planul a eșuat lamentabil. Când am părăsit hotelul era deja soare puternic. M-am îndreptat aproape instinctiv spre catedrală, într-o plimbare matinală de rămas bun. Aceeași forfotă plăcută, dar sentimentul e diferit. Nu pot să mă bucur de priveliște. Îmi vine să plâng, pentru că plec. Cred că număr pe degetele de la o mână locurile de care mi-a fost vreodată atât de greu să mă desprind.
O ultimă oprire în fața catedralei, apoi caut săgeata galbenă, pe care o urmez cu R.E.M. în căști, cu volumul dat la maximum. “Losing my religion… That was just a dream, just a dream…” Mi-am amintit brusc de biserica San Francisco de Asis și de momentele petrecute acolo noaptea trecută. Încerc să mă îndrept spre ea, dar cu tot cu hartă, mă învârt pe străzi și nu reușesc să ajung unde trebuie. Pare că e un făcut să nu ajung acolo. Mi-e ciudă, căci aș fi vrut să fac poze. Azi noapte aveam telefonul descărcat și oricum mi-ar fi fost jenă să fac fotografii în momentele acelea, când fratele Frederico ne vorbea cu atâta patos despre istoria altarului. Ajung în schimb la San Marcos. Mă intersectez cu Elio, care pare mai somnoros ca mine, schimbăm câteva cuvinte, dar eu nu zăbovesc prea mult în muzeu pentru că am nevoie de cofeină și în plus, în mai puțin de o oră urmează să am un Zoom. Da, știu, Zoom pe Camino… sacrilegiu… dar nu sunt singura, așa că mă consolez cu asta. Am văzut inclusiv oameni cu laptopuri pe Camino. Iar Graham, australianul, ne-a spus aseară că își conduce afacerea de pe Camino. E ok. Am învățat să nu judec oamenii. E unul dintre lucrurile pe care le înveți și le practici pe Camino fără să îți dai seama. Ce mă nedumerește e de ce nu am reușit să ajung din nou la San Francisco de Asis. E ca și cum așa trebuia să fie. Tot ce îmi trece prin cap este că dacă aș fi ajuns din nou acolo aș fi distrus vraja momentelor de azi noapte. Îmi trece pentru o clipă prin minte ideea ciudată că poate locul acela nici nu există și poate că totul e doar în mintea mea. “Și dacă totul e doar în mintea noastră?” Replica asta am auzit-o în conversațiile de ieri. Caut rapid pe net informații despre biserica Francisco de Asis. Există! Și imaginile îmi sunt cunoscute. Deci nu, nu a fost doar un vis…
Ieșirea din Leon e printr-o zonă nu tocmai interesantă. De altfel, am citit că unii pelerini preferă să ia autobuzul până la La Virgen del Camino. Nu vreau niciun autobuz, dar asfaltul e deja încins, la fel ca și telefonul meu, conectat la Zoom. Trec prin următoarele localități fără să mă opresc deloc. Nici nu văd bine cum se numesc. E trecut de 12:00 și soarele arde groaznic. Merg în ritm alert cu aceeași melodie pe repeat… “That was just a dream… just a dream…” Din nu știu care motiv, sunt agitată și nu vreau decât să ajung undeva și să mă opresc.
La un moment dat ai opțiunea să o iei pe un traseu alternativ. Nu am avut prea mult timp să studiez cele două opțiuni, așa că am luat-o înainte, crezând că e traseul principal, din carte. De fapt s-a dovedit a fi exact invers. Traseul pe care am luat-o eu era prezentat in ghid ca varianta alternativă. Mă opresc după 14 km, când soarele e deja insuportabil. Cred că am stat vreo oră, într-unul dintre sate, am băut limonadă cu gheață, am scris, am ascultat muzică. Apoi am pornit din nou, fără măcar să mă uit cât mai am de mers.
Toată ziua mi-am derulat în minte filmul din Leon și mai ales întâmplările din seara precedentă. Mi-am amintit de fratele Frederico și de cuvintele pe care mi le-a șoptit la final, de momentul magic când s-a aprins lumina în biserică, de fiesta din Leon, de artiștii ambulanți, de culorile incredibile, de tot…
Am realizat că am luat-o pe celălalt drum abia când am primit un mesaj de la Elio, care mi-a spus că a ajuns la destinația de azi și că stă în același albergue cu Ina, în Villar de Mazarife. N-am întrebat unde, dar am verificat traseul meu, care pare să fie diferit de al lor. Așa e! Am luat-o pe celălalt drum. Aparent eu mai am 4 km până la Villadangos del Paramo, unde am ajuns aproape de ora 17:00. Albergue Municipal de Los Peregrinos e chiar la intrarea în localitate, E primul albergue cu donație care e atât de curat și în care primesc lenjerie de pat adevărată și prosop. Bucătăria arată impecabil, iar cei doi voluntari hospitaleros sunt foarte amabili. Unul dintre ei îmi spune că a vizitat România și că i-au plăcut mănăstirile pe care le-a văzut.
Reintru în rutina de pe Camino: duș, pregătit haine pentru mâine, îngrijit rănile de la picioare, stat în pat. Nici prin cap nu îmi trece să văd dacă e ceva de vizitat în acest Villadangos. Oricum sunt la intrarea în localitate, așa că ar trebui să fac măcar 2 – 3 km ca să explorez. Și eu nu mai vreau să fac niciun pas. Plecarea din Leon mi-a lăsat un gol în suflet. E un paradox, pentru că, de fapt mi-am umplut sufletul de atâta frumusețe acolo. Leon a fost dragoste la prima vedere și simt că o bucată din mine a rămas acolo, în fața Casei Botines și pe străzile colorate și pline de bucurie simplă, fără nicio grijă. Și ca și cum suferința despărțirii de Leon nu era de ajuns, mi s-a făcut brusc și dor de casă, de sentimentul acela de familiaritate, de toate lucrurile cunoscute și mai ales de oamenii de acasă. Mă apucă din senin plânsul și plâng până nu mai am lacrimi. De dor, de oboseală, de orice. Care e sensul tuturor acestor experiențe? Care? Adică de ce după atâta frumusețe și bucurie pură mă năpădește acum tristețea asta inexplicabilă?!
Mă simt copleșită de tot ce trăiesc pe Camino și cumva am din ce în ce mai mult convingerea că ceva se schimbă în mine. Lent, ca un fir care se toarce continuu dintr-un nor diafan de miracole transformate în clipe de neuitat simt cum mi se amestecă în tot corpul trăiri bizare, care-și fac loc în cele mai ascunse cotloane ale ființei. Încă nu știu unde mă voi opri mâine. Dar ce importanță are unde te oprești, la urma urmei, când tot ce ai de făcut este să te bucuri de drum. Mă cuprinde deodată o poftă nebună de mers. Și dacă nu ar fi deja beznă când scriu rândurile acestea, probabil că aș porni de pe acum la drum. Somn! “That was just a dream… just a dream…” (Va urma!)
Leave A Reply