M-am trezit cu o stare de spirit mai bună azi. Nu e nici devreme, nici prea târziu. Am avut timp să-mi fac rucsacul în tihnă, cu lumină adecvată. Acest albergue donativo din Villadangos chiar îmi place. Fiecare pat are propria priză și propria veioză pentru citit, care poate servi de minune pentru împachetat lucrurile la prima oră a dimineții, când nu este încă suficientă lumină în cameră. Spre deosebire de celelalte donativo în care am mai stat, aici ni se oferă micul dejun în loc de cină. Într-un fel e bine, pentru că plec la drum cu un plus de energie. Micul dejun e simplu, dar gustos, iar cafeaua e chiar bună.
La plecare rucsacul mi se pare azi extrem de ușor și spun asta cu voce tare, înainte să-mi iau rămas bun. “Pentru că te apropii de cer tot mai mult, de asta e ușor.”, îmi spune Pedro, unul dintre cei doi voluntari. Îi zâmbesc, fără să aprob neapărat, dar și fără să-l contrazic. Așa o fi. Parcă pot să știu eu ce mă așteaptă azi? Am pășit veselă pe treptele de la albergue, de pe care puteam zări soarele abia mijit pe cer, după un răsărit care cu siguranță fusese magic. După câțiva pași mi-a zbârnâit messengerul. Am primit un mesaj foarte lung și încărcat de emoție, de la o persoană pe care o cunosc mai mult virtual și căreia cândva i-am trimis și eu un mesaj de mulțumire pentru că adoram să-i urmăresc imaginile și gândurile din călătorii. L-am citit din mers, urmând mai mult instinctiv săgețile galbene. Când am ajuns la asfalt m-am oprit și l-am mai citit o dată și încă o dată și am început să plâng. Un mesaj în care cineva îți mulțumește, pentru că citindu-te a simțit că se descoperă pe sine, așa cum își dorește să fie de fapt e copleșitor, mai ales atunci când vine într-un moment ca acesta, de azi, în care mă simt fără repere de care să mă agăț. Mi-e dor deja de Leon. Ascult coloana sonoră din Great Expectations și îmi las mintea să facă ce vrea. Tot ce am de făcut, la urma urmei, este să urmez săgețile galbene. Atât.
Am traversat și m-am oprit în mijlocul străzii pentru câteva secunde. Răsăritul trecuse deja, dar urmele lui erau acolo, pe asfalt. O să-mi amintesc mereu traversarea asta de stradă și mesajul venit de departe și rucsacul ușor și… tot. Cum aș putea vreodată să uit? Cum va fi oare după Camino? Cred că e prima dată când îmi trece prin minte asta. Mi-a atras atenția un bilet lăsat în mijlocul drumului, sub o piatră, pentru un anume Eric, care probabil urma să treacă pe acolo sau poate că trecuse deja… Nu l-am ridicat, m-am chinuit să-l citesc așa, aplecându-mă cu rucsac cu tot. N-am înțeles mare lucru. Dar la urma urmei nu era pentru mine, de ce să înțeleg? În Am trecut mai departe, dar în spatele meu cineva s-a oprit și l-a ridicat. Poate era chiar Eric… Cine știe?!
Până la Hospital de Orbigo nu m-am oprit deloc. Am mers destul de repede, cu muzica în căști și fără să mă gândesc la nimic. La Hospital de Orbigo m-am oprit pentru micul dejun, devenit clasic – cafea cu lapte, tortilla și suc proaspăt de portocale. Elio m-a ajuns din urmă. E împreună cu o mexicancă și cu un francez, pe care nu cred că i-am mai întâlnit până acum. E straniu, dar simt nevoia să fiu singură și mă bucur că la masa mea e soare și se așază cu toții la o altă masă. De altfel eu mă pregăteam oricum de plecare. Chiar înainte să trec podul roman, m-am întâlnit și cu Ina. Am schimbat câteva cuvinte și am plecat mai departe. Azi nu-mi găsesc locul pe Camino. Drumul e numai prin soare și asta mă enervează teribil. Încotro merg eu, de fapt? Cum adică? La Santiago! Nu, nu, dincolo de Santiago, ce urmează? Nu știu de ce îmi trec întrebările astea prin cap.
Locurile de popas sunt relativ puține azi sau sunt eu prea înverșunată ca să le văd. Am mers mult prin soare și asta m-a terminat fizic. M-am oprit la un moment dat pe o bancă, la umbra unor copaci, în plin câmp. Era acolo o femeie care părea preocupată de ceva. E italiancă, din Sicilia. Ce chestie! Ca Elio! Nu vorbește decât italiana, așa că ne înțelegem de minune, într-o combinație de limbi, care pe Camino e atât de firească, de fapt. A pornit din Leon și deja se simte foarte obosită după două zile, din cauza rucsacului foarte greu. Are două fetițe pe care le-a lăsat acasă și de care deja îi este dor. Îmi oferă un ou fiert. Nu mi-e foame. Am stat o vreme împreună pe bancă. Am avut un sentiment de familiaritate acolo, lângă femeia asta, care mi-a apărut din senin în cale și pe care nici măcar nu știu cum o cheamă. Mi-am luat rămas bun și am luat-o înainte. Cred că i-ar fi plăcut să mergem o bucată de drum împreună, dar eu vreau să fiu singură. Nu vreau companie. Nu azi! Și totuși am avut o vreme sentimentul că femeia aceea e mereu în spatele meu. De fapt nu ne-am mai revăzut deloc până la finalul zilei.
Până la Astorga am întâlnit mulți oameni. De fapt, mi se pare că e din ce în ce mai greu să fii singur pe Camino. Uneori îmi lipsesc deja ploaia din câmp și Meseta interminabilă. Ce chestie! Cum va fi peste o lună oare?
Cu 6 km înainte de Astorga, fix când mi s-a terminat apa și chiar mă gândeam că asta o să facă mai dificili ultimii kilometri, m-am oprit într-o mică oază pentru pelerini. Sunt multe astfel de locuri pe Camino. Oameni care încropesc din te miri ce locuri de popas pentru pelerini, cu apă, cu umbră și gustări. Totul e pe bază de donație. E tare plăcut în locurile astea, pentru că ai ocazia să cunoști oameni în tihna celor câteva minute de popas. Nu-mi vine să mai plec. “Este lugar es un regalo para ti.” Mi s-a întipărit în minte inscripția asta, la fel ca și cea pictată pe taraba de la intrare: “Creas lo que crees.” E plin Camino de propoziții simple în care fiecare poate să-și pună propriile sensuri. Îmi trece prin cap că una din ele o să mi-o tatuez pe picior, după ce termin drumul. N-am găsit-o încă pe cea potrivită.
Mai sunt încă 2 km până la Astorga și soarele e insuportabil. M-au ajuns din urmă cei doi adolescenți pe care i-am întâlnit la locul de popas. Nu știu cum îi cheamă. Fata merge șchiopătând și se sprijină pe umărul băiatului. Plânge. O doare rău piciorul și se vede că face eforturi colosale ca să meargă acești ultimi kilometri de azi. La un moment dat se oprește și-i spune băiatului că nu mai poate. Pur și simplu. El se uită ușor încurcat, nu știe cum să o ajute, ar lua-o în brațe probabil, dar e imposibil pe căldura asta. M-am apropiat discret și m-am trezit vorbind. “Haide, mai e puțin, suntem practic aici. Poți să faci asta!” M-au privit amândoi cu zâmbete inocente – el mulțumindu-mi din priviri pentru încurajări, ea agățându-se instinctiv de vorbele mele. Sunt atât de frumoși amândoi! Băiatul m-a întrebat de ce sunt pe Camino. I-am povestit cum am ajuns aici, apoi l-am întrebat cum de s-au aventurat ei doi pe Camino. Sunt din Brazilia. Au venit împreună cu bunicul lui, care are 82 de ani și voia neapărat să meargă pe Camino. Ei au venit cu el, ca să nu îl lase singur. Bunicul e la câțiva metri în față, sprinten și zâmbitor. Se întoarce spre noi și zâmbește. Nu știe engleză, dar îmi dă senzația că înțelege despre ce vorbim.
Din vorbă în vorbă am ajuns în Astorga. Am luat-o înainte pentru că tot ce-mi doresc e să stau cu picioarele goale undeva. Albergue municipal e chiar la intrarea în oraș, dar nu vreau să rămân aici, pentru că e destul de departe de catedrală și de restul locurilor pe care aș vrea să le văd mai spre seară. Albergue San Javier este însă o alegere perfectă. E la 100 de metri de catedrală, e liniștit, curat, are un bazin cu apă rece în curte, pentru picioare obosite și, foarte important, paturile nu sunt supraetajate. Perfect. Am avut timp să-mi spăl toate hainele și să-mi odihnesc picioarele înainte să o iau la pas ușor prin Astorga. Am stat mult timp întinsă în pat, cu ochii ațintiți în grinzile tavanului, de care e agățat un ventilator ce se luptă zadarnic cu arșița după-amiezei. E cald. Prin geamurile larg deschise intră raze a căror intensitate scade cu fiecare minut care trece. Mă obsedează paletele ventilatorului. O mie de gânduri îmi trec prin creierul prăjit de la mersul de azi prin soare. De ce fac asta, în fond? Și dacă la final nu e nimic, de fapt? Mă copleșește încă amintirea zilelor din Leon, atât de diferite de restul. Mă simt singură, groaznic de singură.
Catedrala din Astorga e frumoasă. Nu e la fel de impresionantă ca cea din Burgos sau ca aceea din Leon, dar are ceva special, nu-mi dau exact seama ce. Am timp să vizitez și muzeul și spre surpriza mea experiența e inedită. Dincolo de latura religioasă, descopăr multe lucruri interesante legate de arhitectura catedralei, inclusiv un tur virtual, în care ai ocazia, timp de câteva minute, să zbori, la propriu, și să vezi părți ale catedralei imposibil de văzut cu ochiul liber. Din păcate nu reușesc să văd și Palatul episcopal, pentru că s-a închis înainte să ies din catedrală. Palatul a fost proiectat de Gaudi și cel puțin la exterior arată splendid. Mi-ar fi plăcut mult să îl vizitez și cel mai probabil nu voi mai avea niciodată ocazia să o fac, căci dacă la Burgos și la Leon mi-am propus să mai revin măcar o dată în viața asta, Astorga nu e pe lista locurilor mele favorite de pe Camino.
Nu am chef să văd pe nimeni. M-am intersectat întâmplător cu Elio. Mi-a spus că ia masa cu mexicanca și cu francezul, dar n-am niciun chef de masă și de companie. Am mâncat o înghețată uriașă și îmi ajunge. Tot ce vreau e să scap de starea pe care o am. Sunt ca un butoi cu pulbere. Pe esplanada din fața Palatului episcopal e plin de tei în floare. Mă izbește parfumul lor dulce, care-mi amintește de Copou și de adolescența mea. Îmi amintesc în detaliu ziua în care am dat admitere la liceu și drumul de la Negruzzi până pe strada Coșbuc, unde am stat zilele acelea, la mama uneia dintre prietenele alor mei. Îmi amintesc că mi s-a părut fabulos bulevardul acela imens, învăluit în miros dulce de tei. Același parfum ca acum…
Mi-e dor de casă. Vreau să plec. Vreau să termin Camino și să mă întorc acasă. Simt o durere insuportabilă în piept și tot ce știu e că vreau acasă. Am ieșit glonț din supermarketul în care intrasem să-mi cumpăr plasturi și apă și m-am oprit pe o bancă, într-o piațetă aflată la intersecția unor străduțe ce se împletesc în jurul catedralei. Am plâns. Mult. Am sunat acasă. Am trimis câteva mesaje oamenilor dragi. Apoi am plâns din nou. Îmi creionez deja în minte gândul că mâine la prima oră aș putea să mă urc într-un autobuz și să mă îndrept spre cel mai apropiat oraș cu aeroport. De ce? De ce am venit pe Camino? Care e sensul? Mă dor picioarele groaznic, bătăturile din călcâi s-au mărit, simt o oboseală în tot corpul și o lipsă totală de sens a tuturor actelor mele, voluntare sau involuntare. În fond, n-am de dat socoteală nimănui despre nimic. Dar nici măcar nu despre asta e virba! Am amânat totuși căutarea unui autobuz spre acasă pentru mai târziu.
Am hoinărit pe străzi până spre zece jumătate, am făcut multe poze și am lăsat aroma teilor să-mi impregneze simțurile… Probabil că dacă albergue nu s-ar fi închis la ora aia aș mai fi hoinărit o vreme. Dar e mai bine așa. Dormitorul meu e la mansardă. Prin fereastra deschisă pătrunde o lumină difuză. Clopotul catedralei punctează orele fixe. În rest, e liniște. Doar paletele ventilatorului agățat de grindă plesnesc ușor aerul călduț din cameră. O mie de gânduri nu-mi dau pace. Dar sunt bine. Sunt bine!
Singurătatea asta are și ea rostul ei. Îți dă răgaz să te uiți adânc în tine. Să-ți amintești cum ești, cine ești. Și mai ales să te accepți așa cum ești. Să știi că ai făcut cum ai știut tu mai bine și că ai trăit cât de onest ți-a stat în putință. Și că nu e nimic în neregulă cu trecutul tău, cu prezentul și, cu puțin noroc, nici cu viitorul. E bine. Mâine plec din Astorga. Abia aștept! (Va urma!)
Leave A Reply