Îmi propusesem ca astăzi să văd răsăritul la Foncebadon. Nu l-am văzut, pentru că nu am auzit alarma. Era deja 5:30 când m-am trezit și era clar că nu mai prind niciun răsărit acolo, sus, pentru că îmi trebuie măcar o oră jumătate ca să ajung. Așa că dacă tot am ratat răsăritul, nu m-am mai grăbit. Mi-a plăcut mult acest albergue din Rabanal, chiar dacă aseară, din nou, am avut tot felul de trăiri contradictorii. Mi-am făcut o cafea cu lapte în bucătărie, am savurat-o în liniște, căci majoritatea pelerinilor au plecat deja. Am avut timp să scriu, să revizuiesc note de jurnal, să văd care e planul pe azi. Cred că abia acum am intrat cu totul în ritmul Camino. Nu mă mai agit pentru nimic. E în regulă să îmi fac planuri, dar nu mă mai consum dacă lucrurile nu ies cum le-am planificat. Încerc să mă bucur de fiecare clipă. Uneori număr zilele pe care le mai am până la Santiago și deja mă apucă tristețea. Nu vreau să se termine. Nu acum.
Teoretic azi ar trebui să ajung la Ponferrada, dar având în vedere că mi-au rămas vreo 7 km de ieri, nu cred că voi fi în stare să ajung decât până la Molinaseca și nici acolo nu sunt sigură că voi ajunge, pentru că cea mai mare parte a traseului de azi e coborâre în pantă destul de abruptă, printre stânci. Așadar, niciun plan concret! Doar să ajung seara cu genunchii întregi.
Prima oprire – Foncebadon. Văd fețe cunoscute – Mathis, Elio, Vera. Cu unii dintre pelerini mă intersectez mereu de la un timp. A devenit ceva obișnuit să ne întâlnim în diverse locuri, chiar dacă nu ne oprim în aceleași albergues și uneori nici măcar în aceleași localități. Tocmai am vărsat un pahar de suc de portocale pe masă și pe mine. Cred că am nevoie să stau vreo jumătate de oră să îmi revin după urcuș.
Cel mai înalt punct al traseului de azi este Cruz de Ferro, unul dintre locurile simbolice de pe Camino. Se spune că celții aveau obiceiul să utilizeze adesea pietre pentru a marca locurile înalte, iar această practică ar sta și la originea străveche a acestui loc, aflat la 1504 m altitudine. Cred că e altitudinea cea mai mare de pe Camino. Se mai spune că în secolul al XII-lea, un pustnic pe nume Gaucelmo a ridicat aici o cruce pe grămada de pietre. Ea se află acum în muzeul din Astorga, dedicat pelerinilor, fiind înlocuită cu o replică. O altă legendă leagă locul de construcția catedralei din Santiago și de faptul că pelerinii aduceau cu ei pe Camino câte o piatră care să simbolizeze contribuția lor la ridicarea catedralei. Pelerinii de astăzi lasă aici pietre, obiecte personale și suveniruri ca semn de recunoștință pentru drumul pe care îl fac. Unii aduc cu ei o piatră de acasă și o lasă la Cruz de Ferro ca un fel de simbol al trecutului pe care îl lasă în urmă. Am citit tot felul de astfel de lucruri despre locul acesta. Am luat cu mine de acasă două mici obiecte legate de trecutul meu, cu intenția să le las la Cruz de Ferro. Le-am purtat tot drumul în portofel și m-am gândit de multe ori la ele. Interesant este că azi am uitat complet că le-am adus cu mine. Abia după ce am trecut de Cruz de Ferro mi-am amintit că voiam să le las acolo, ca un fel de gest simbolic față de o parte a trecutului meu care uneori încă mă apasă. Ciudat! Mi-am amintit de asta la vreo câteva sute de metri, când deja mă îndepărtam. M-am oprit pentru câteva clipe și m-am întrebat dacă ar trebui să mă întorc. La ce bun? În fond trecutul e trecut și nu lăsarea lui în urmă este esențială, ci felul în care ajungi să-l accepți, ca parte din tine și din istoria ta personală. Nu e nimic în neregulă cu trecutul meu, la fel cum nu e nimic în neregulă cu prezentul. Nu regret nimic. Și atunci? Atunci ce? Nimic… Am plecat mai departe și am lăsat în urmă doar Cruz de Ferro și o mulțime de pietre și de oameni. Atât.
La scurt timp a început drumul prin munți și apoi coborârea. La Manjarin am dat peste un adăpost de schi în care aparent locuiește cineva. M-a frapat steagul României agățat chiar la intrare. Omul care locuiește acolo m-a întâmpinat costumat în templier sau cel puțin avea o tentativă de costumație. Mi-a dat o mulțime de indicații despre drumul până jos, toate în spaniolă, desigur. Am înțeles câte ceva. Și am reținut că ar fi bine să mă opresc la Molinaseca pentru că e mai liniștit și mai pitoresc decât Ponferrada. I-am mulțumit pentru sfaturi și am pornit la drum.
Peisajul e fantastic și e o liniște aproape neobișnuită. Muntele e înconjurat în spirală de strada asfaltată pe care merg mașinile, dar Camino o ia pe de-a dreptul, prin pădure și printre stânci acoperite de flori micuțe, violet. Soarele arde destul de tare, dar adie și vântul și e atât de bine…
Undeva în zare se văd câteva case. Toate au acoperiș negru și parcă sunt pictate printre stâncile tăiate perfect pe linia orizontului. Este El Acebo, unul dintre cele mai pitorești sate pe care le-am văzut pe Camino. Și casele și străduțele sunt pietruite și totul pare a fi o lume în miniatură. Am băut o cafea. M-am întâlnit cu Vera, care s-a oprit să mănânce. Mie îmi e foame și nu prea, așa că îmi pun în gând să mă opresc în satul următor pentru masă. M-am plimbat mult printre case, am descoperit o biserică veche, mică și ea și tot felul de locșoare și de inscripții interesante. Cred că m-aș putea muta aici pentru o vară, cel puțin.
Următorul e sat e la 3,5 km distanță. Riego de Ambros pare un sat părăsit. Unele case sunt pustii și dărăpănate. Altele sunt locuite, dar nicăieri nu e țipenie de om. E atât de liniște, încât poți auzi foșnetul discret al frunzelor, prin care se agață alene câte o pală aproape insesizabilă de vânt. Mi s-a făcut foame și sete și nu mai am absolut nimic în rucsac pentru că în El Acebo nu m-am sinchisit să îmi fac provizii. Eram convinsă că voi găsi aici și apă și mâncare. Dar totul e pustiu. Până la Molinaseca mai sunt încă vreo 5 km de mers prin munți și dacă de foame nu oi muri, setea este o problemă. E cald și nu știu cum o să rezist până jos. Regret că nu am mâncat în El Acebo și că nu mi-am luat măcar niște apă. Dar tocmai când îmi trec gândurile astea prin cap, dau peste o cișmea cu apă potabilă, lângă biserica San Sebastian. Apoi, la vreo sută de metri mai încolo, dau peste un cireș cu crengile doldora de cireșe galbene, zemoase, aplecate parcă anume atât de jos încât să le ajung eu. E absolut fantastic! A nu știu câta oară mi se întâmplă asta, pe Camino: să se ivească o soluție din senin exact în momentul în care apare o problemă. Mi-am potolit și foamea și setea, cu apă rece și cu cireșe care mi-au amintit din nou de cireșul imens de lângă fântâna bunicilor… Mănânc cireșe direct de pe crengi și îmi vine să plâng. Viața nu poate fi mai simplă de atât! “Lucruri simple, Ana!” Lucruri simple… E atât de firesc. Totul!
După Riego de Ambros drumul e lin o bucată bună. Doar o bucată de vreo 500 de metri, la început, e mai accidentată, apoi e chiar ușor, dar Molinaseca e încă departe. Din când în când se aud zgomote ciudate de prin tufele pitice care acoperă stâncile. Ecouri de păsări vin de departe. E straniu. Liniște copleșitoare. Soare care nu mai arde la fel de puternic. Pietre care scrâșnesc sub tălpi. Merg și nu mă mai gândesc la nimic. Drumul coboară șerpuit și din ce în ce mai abrupt. Îmi amintește de coborârea de dinainte de Zubiri, din ziua 2. Ultimii doi kilometri sunt aiurea de tot, mai ales la finalul unei zile de peste 25 de km de coborâre continuă. Dar Molinaseca apare ca din neant la orizont și totul devine brusc mai ușor. Nici măcar nu e foarte târziu, încă nu e trecut de ora cinci. Știam că va fi o zi lungă, oricum.
Molinaseca e un orășel pitoresc, străbătut de râul Meruelo, peste care trece un pod roman ce te duce direct în inima orașului. M-am oprit pentru câteva clipe pe pod. Habar n-am unde mă voi caza, dar ce mai contează? Sunt aici. Am reușit să ajung și totul e atât de bine. Oamenii se scaldă în râu, e o forfotă plăcută și abia aștept să scap de rucsac și să mă bucur de cât a mai rămas din ziua asta lungă. Deodată, îmi aud numele strigat la dublu. Nici nu știu încotro să mă uit. Din apă Cristian, băiatul pe care l-am cunoscut aseară îmi strigă vesel: “Anamaria, ai ajuuuuuns!” De pe mal, Inna îmi face și ea din mână și strigă tare: “Anaaaa, Anamariaaaaa, heeere!” I-am reperat pe amândoi și îi întreb unde stau. Inna stă mai departe, la ieșirea din Molinaseca, iar Cristian chiar lângă pod, la albergue Compostela. Îmi spune că e foarte ok și că mai au locuri libere, așa că mă grăbesc să prind unul. Locul e chiar lângă biserica San Nicolas și foarte aproape de râu. Îmi place. Și paturile nu sunt supraetajate! Iu-hu, lux!
După rutina obișnuită, m-am plimbat fără țintă pe străduțele animate. Am stat o vreme pe malul râului și m-am uitat la oameni. Oare câți dintre ei sunt pelerini și câți turiști? Nici nu știi cum să-i deosebești. Nici Inna, nici Cristian nu mai sunt prin zonă și-mi pare rău, pentru că în seara asta chiar aveam chef de socializare, după o zi în care am mers mai mult singură, prin munți. Între timp au ajuns și Clara și Elio. Clara a mers mai departe, spre Ponferrada, pentru că acolo avea rezervarea de hotel. Elio s-a oprit și s-a cazat tot la Compostela și asta mă bucură pentru că am cu cine să povestesc. Am stat până târziu, pe banca din fața alberguelui, de unde priveliștea e splendidă. Ne-au chinuit țânțarii, dar ne-am amuzat. Ni s-a alăturat un domn foarte serios, neamț, se pare. Am vorbit despre câte-n lună și-n stele, fără să ne mai pese de țânțari și de căldura ciudata care s-a lăsat odată cu noaptea. Neamțul e foarte informat despre tot ce înseamnă Camino. Ne-a arătat pe o aplicație câți pelerini au intrat azi în Santiago (peste 1500) și ne spune că poți vedea în timp real câți pelerini se înregistrează la biroul din Santiago. Apoi ne întreabă ce planuri avem pentru mâine. Nici eu, nici Elio n-avem niciun plan și dăm din umeri. Eu chiar îi spun că am renunțat la planuri de câteva zile bune. Pare foarte surprins, așa că îl întreb, mai mult retoric, de ce trebuie să ai neapărat un plan pe Camino? Iar răspunsul lui vine prompt și mă amuză teribil: “Pentru că sunt bărbat și întotdeauna trebuie să am un plan!” Nu-mi dau seama dacă glumește sau e serios, dar sunt prea obosită ca să deslușesc asta, așa că îl aprob pur și simplu și le spun noapte bună amândurora pentru că e deja foarte târziu, iar mâine se anunță o zi cu temperaturi ridicate, așa că aș face bine să plec devreme. Și iată că deja am un plan (și nici măcar nu sunt… bărbat)! Pe mâine, deci! (Va urma!)
Leave A Reply