Azi e o zi minunată! E 1 iunie și mi-e dor de Eli și de Tudor și îmi trece deja prin minte că îmi va fi greu, tare greu să nu particip la festivitățile lor de final de clasa a patra, respectiv de absolvire de facultate. Într-o lume plină de reguli sunt, probabil, o mamă egoistă, care a preferat să plece de nebună pe El Camino în loc să fie prezentă la niște evenimente importante din viața propriilor copii. Dar dincolo de lumea plină de reguli există ceva mult mai important – faptul că și Eli și Tudor au înțeles că iubirea necondiționată nu stă în canoane și în imagini afișate de dragul de a-i mulțumi pe ceilalți. Dar nu are rost să mă gândesc de pe acum la asta.
Azi e a treia zi de Camino și toată lumea spune că e mai ușoară decât primele două. Desigur… pe Camino fiecare nouă zi e mai ușoară decât precedenta. Sau cel puțin așa speri. Până când dai de greu din nou și realizezi că planul deviază mereu și mereu.
Micul dejun a fost ok, am reușit să mă odihnesc chiar bine. Acest Albergue Avellano a fost o alegere foarte bună. Mi-am început ziua cu energie, chiar dacă a trebuit să îmi bandajez bătăturile și să găsesc o soluție pentru rufele care nu s-au uscat încă. Toată lumea e atât de drăguță în cameră. Allie și soțul ei m-au ajutat cu rănile de
la picioare, m-au ajutat să-mi drenez bătăturile care deja arată urât și mi-au dat niște plasturi speciali. Cei doi coreeni, Wan și Su, sunt foarte simpatici, ne oferă la toți cafea instant adusă din Coreea. Eu le împart tuturor biscuiți cu cereale. Băieții din India se trezesc greu din nou și ne amuzăm; e o atmosferă atât de faină în cameră, îmi amintește de taberele din copilărie. Fiecare pleacă atunci când dorește, ne urăm Buen Camino și cumva știm că ne vom revedea.
Din Zubiri plecăm mai mulți în același timp, dar pe drum fiecare merge în ritmul lui. Trecem pe lângă fabrica de magneziu, apoi ne rărim tot mai mult. Până la Akeretta, unde s-au făcut o parte din filmările pentru celebrul film despre Camino, The Way, aproape că nu mă întâlnesc cu nimeni. E liniște, e un pic înnorat, numai bine pentru mers. O bună bucată de drum merg cu căștile în urechi și las muzica să îmi inunde gândurile. E atât de fain să mergi și să asculți muzică și să vezi doar verde în jur…
Prima ștampilă din iunie mi-am pus-o singură la o biserică veche, din secolul al XIII-lea, din Eskirotz, cumpărată de un fost pelerin pentru a o restaura. N-am putut-o vedea pe interior, dar mi-a plăcut ideea. Drumul de azi e foarte plăcut, prin pădure, pe lângă râuri. Mă cuceresc florile care te întâmpină peste tot… pe câmp, prin pădure, prin grădini, peste tot e plin de parfum și de culoare. Drumul până la Parada de Zuriain, cafeneaua pelerinilor, de unde scriu aceste rânduri, e o încântare… îmi amintește de copilăria la bunici. Elisa chiar mi-a zis azi când am sunat-o azi cu video – “Mami, parcă e la bunica la Țigulea!” Și da, așa e… ca acolo. Uneori e nevoie să bați lumea în lung și-n lat ca să îți amintești de unele dintre cele mai frumoase clipe. Mi-e dor de bunici și de copilărie.
La Zuriain iau masa pe malul râului, la umbra unui smochin și a unui nuc. Nucul îmi amintește de ceilalți bunici. Iar cireșele de pe tejgheaua cafenelei îmi amintesc tot de copilărie. Nu-mi vine să mai plec de aici. Sunt mulți pelerini care vin și pleacă… e veselie și e atât de plăcut. Au poposit și coreenii, iar lângă ei un cuplu francez cu un câine chiuaua tare simpatic, care face și el Camino. Coreenii vorbesc doar engleză, francezii doar franceză, așa că devin translator ad-hoc. Su e foarte impresionată de abilitățile mele lingvistice și e așa de plăcut sentimentul că poți fi liantul de comunicare între oameni. Îmi vine să plâng de bucurie. Viața pe Camino e atât de simplă și de frumoasă.
Încă 11 km până la Pamplona. Pornesc la drum cu bateriile încărcate și cu un plan pentru eficientizarea postărilor pe blog. Da, știu, am spulberat magia momentului, dar multe alte momente magice mă așteaptă! Așa că… Buen Camino! Următorul kilometru mă scoate oricum din magie, pentru că merg pe șosea și e tare ciudat. Pe drum, multe mașini de poliție… explicația este aceea că poliția e vigilentă la drumul pelerinilor și urmărește ca nu cumva pelerinii să facă autostopul. De ce? Pentru că, aparent, studenții care dovedesc că au făcut 300 de km din Camino au niște beneficii la facultate. Nu știu exact care e adevărul, dar se pare că poliția veghează ca studenții să nu trișeze. Straniu, dar simpatic…
Am pornit cu elan maxim după popasul de la Zuriain și la fel ca ieri am crezut că mai e puțin, dar, la fel ca ieri, e mai mult de fapt decât pare. Cred că asta e lecția de azi: oricât de ușor ți s-ar părea, fii pregătit să nu fie! Și prin “a fi pregătit” mă refer la a te bucura de prezent și de ceea ce e ușor acum, pentru că niciodată nu știi ce va urma. Și ieri și alaltăieri a fost la fel, dar n-am vrut să accept. Azi sunt Zen. Mi-ar plăcea să ajung devreme la Pamplona, dar nu am de gând să mă forțez. Momentan sunt în Arre și mai am cam 5 km, aparent ușori… prin oraș. Doar că s-au adunat norii și probabil va începe furtuna. Nu mai contează. Drumul până aici a fost o încântare.
Am trecut prin sate pustii, cu biserici vechi și peisaje de vis. Am ascultat tot drumul muzică în căști și am avut timp să mă gândesc la o mie de lucruri din trecut. E și asta parte din magia lui El Camino. Să-ți vizitezi în gând trecutul, ca pe un film pe care îl revezi pentru a nu știu câta oară și să accepți că totul a fost exact așa cum trebuia să fie.
Așa cum am intuit, a început furtuna. Ploaie intensă și caldă, de vară, pe ultimii 3 km. Partea bună e că am unde să mă adăpostesc pentru că sunt deja în Burlada, un fel de suburbie a Pamplonei. Ploaia s-a oprit brusc, așa că îmi continui drumul până la Pamplona relativ ușor și ajung în jur de ora 17:00, mult mai târziu decât credeam, dar suficient de devreme încât să îmi găsesc cazare. De data asta nu m-am dus spre primul albergue, ci spre oficiul de turism. Și bine am făcut, pentru că m-am decis spontan să îmi iau o cameră privată. Atmosfera din albergues e fantastică, dar din când în când confortul de a avea intimitatea propriei camere e neprețuit. Tipa de la oficiul de turism mi-a spus că sunt destul de scumpe hotelurile, dar că îmi recomandă o cameră de pensiune. Îmi recomandă pension Escaray care e foarte aproape și camerele au un preț rezonabil – 25 de euro.
Găsesc repede pensiunea și mă amuză aventura pe care o am la check-in. Poarta pensiunii e imensă, decupată în zid. Sun de mai multe ori până să îmi deschidă cineva. Eram aproape decisă să renunț, când ușa imensă se deschide și din dosul ei îmi zâmbește un bătrânel scund și chel care începe să îmi vorbească într-o spaniolă ciudată din care nu înțeleg mare lucru. Mă poftește înăuntru, îmi spune că are camere libere și intrăm în pensiunea propriu-zisă care arată tare bizar. Totul e foarte curat, dar decorul e un amestec de vechi și modern care îmi amintește de casa lui moș Costache din Enigma Otiliei. Îmi vine să râd la gândul că bătrânelul însuși e un personaj. Îmi arată camera, care e fără fereastră… îl întreb dacă nu are cumva și una cu fereastră și îmi spune că are și mă conduce în ea. Camera e mică, dar e luminoasă și curată și are niște mușcate roșii superbe la fereastra de la care văd o bucățică de stradă.
Moș Costache, pe care îl botez în gând Horacio, îmi explică plin de zel cum să folosesc baia și cele 3 chei. Nu înțeleg mare lucru, dar totul e intuitiv, așa că nu îmi fac griji. Locul arată straniu, podeaua scârțâie, dar e curios că îmi place. Probabil simplul fapt de a mă putea odihni cum trebuie mă relaxează și alte detalii nici nu mai contează.
Fac un duș scurt, despachetez și fug să descopăr Pamplona, chiar dacă picioarele mă doar la fel de tare. O plimbare scurtă până la Catedrală, o baie de mulțime printre clădirile înalte și colorate, câteva cumpărături rapide și energia revine brusc, nici eu nu știu de unde. Pamplona e un oraș frumos, încărcat de istorie, fiind unul dintre punctele cheie pe traseul pelerinilor, unde, în trecut, lumea se oprea pentru a-și vindeca rănile în spitalele de pe lângă catedrala Santa Maria la Real, ea însăși un loc plin de semnificații. Aici se află al doilea cel mai mare clopot din Spania și tot aici au fost încoronați o parte dintre regii Spaniei.
Clădirea primăriei este o bijuterie arhitecturală. Din fața ei încep cursele anuale tradiționale de tauri, iar ceva mai departe se află Plaza de Toros, unde au loc festivitățile ce încheie cursa. Orașul e viu colorat și foarte animat de dimineața până seara. Pustietatea care m-a uimit prin satele de pe traseu e compensată de efervescența Pamplonei. Îmi place mult orașul acesta, dar simt că nu am suficientă energie ca să mă bucur de el așa cum ar trebui, așa că îl pun pe o listă imaginară a locurilor de pe Camino în care îmi doresc să revin cândva.
Mă întorc la pensiune cu o stare de spirit bună și adorm uitându-mă la desene animate în spaniolă, din care nu pricep nimic. Ziua 3 de El Camino a fost, clar, una foarte reușită, cu ploaie cu tot. (va urma)
You might also like
Leave A Reply