Prima zi din iulie; o lună de zile de când sunt pe Camino. Mai sunt doar 4 zile, fără azi, până la Santiago. Mă sperie gândul că peste puțin timp se termină totul, că mă voi trezi dimineața și nu voi ști încotro trebuie să o apuc. Și oamenii ăștia, de care mă simt tot mai apropiată pe zi ce trece, vor dispărea cu totul din viața mea. Cum e viața după Camino?! Nu vreau să știu!
Am plecat cu toții dimineață de la A Pedra, împreună. E prima dată de când sunt pe Camino când plec de dimineață împreună cu un grup, căci da, suntem cinci, deci se poate spune că suntem un grup. Clara nu e cu noi acum, dar sigur ne întâlnim și cu ea pe drum. Deci, vom fi șase.
Azi e o zi cu povești. Și-mi dau seama cât e de minunat să asculți. E ca și cum discuția cu Elio de aseară și faptul că i-am ascultat povestea, fără să judec nimic, în niciun fel, a declanșat în mine o nevoie, nebănuită până acum, de a asculta mai mult. Iar azi, ohoo, am avut ce asculta, căci Jose e scriitor și are darul de a povesti atât de frumos, încât n-ai cum să nu-l asculți fără să devii dependent. Am discutat mult, tot drumul de azi. Fiecare a povestit întâmplări din viața proprie, a vorbit despre acasă și despre sentimentele care îi apropie pe oameni în diferite contexte, așa, ca acesta în care ne aflăm noi acum. Jose ne spune că ceea ce trăim este, de fapt, o continuă interpretare a lumii. Cu toții vorbim și transmitem ceea ce simțim, dar în același timp fiecare interpretează ce aude, în felul său. Suntem, cu toții, povești; nu una singură, ci mai multe, pentru că fiecare își spune propria poveste, dar ea e auzită în zeci de feluri, adică naște alte zeci de povești. Dar dincolo de povești, ce este? Viața… care e ceea ce este și nu ceea ce interpretăm noi. La vida es lo que es y no lo que significa. În căști îmi sună vocea lui Sinnead O’Connor: “But nothing compares to youuuuu!”
Ne-am oprit pe drum de mai multe ori, nu pentru că eram obosiți, ci pentru că poveștile devin uneori atât de captivante, încât simțim nevoia să facem câte un popas, doar ca să ne ascultăm cu atenție unii pe alții și să savurăm cuvintele.
Jose e scriitor, locuiește în Monterrey. Azi e, clar, personajul zilei. Are atâtea povești cu el! Vorbește de parcă ar scrie un roman. Are un ritm atât de natural, iar întâmplările pe care ni le relatează sunt uluitoare. L-a cunoscut în adolescență pe Garcia Marquez și se simte că întâlnirea aceea i-a marcat existența. Ne-a povestit cum a pierdut cartea pe care i-a dat-o cu autograf și cum a regăsit-o, după mai mulți ani, în Ciudad de Mexico, printre cărțile fostei soții a proprietarului mansardei în care a locuit o vreme. Apoi ne-a povestit cum și-a lansat cartea în Bogota, într-o librărie care purta numele lui Marquez și cum a fost jefuit după terminarea evenimentului și dus într-un loc dubios de către niște indivizi la fel de dubioși, care l-au abandonat și l-au lăsat acolo inconștient. Doamne, omul ăsta e o poveste vie! Ai mereu impresia că vorbește ca și cum ar citi dintr-o carte. E fascinant! Aș putea să-l ascult ore în șir fără să mă plictisesc.
După ce a terminat Jose povestea s-a lăsat o liniște ciudată pentru câteva clipe. Fix când a terminat de povestit, i-a sunat telefonul lui Elio. Era fratele Frederico. Brusc, fiecare și-a găsit ritmul propriu, ca și cum telefonul acela primit de Elio a spulberat magia care se țesea dens cu fiecare propoziție rostită de Jose. De fapt, magia abia acum începea să lucreze, căci o bună bucată de drum a mers fiecare în legea lui, gândind la cine știe ce.
Ne-am regăsit ca prin minune la următorul bar. Ne-a ajuns din urmă și Clara. E unul din puținele momente în care suntem toți 6. Realizez o chestie simpatică – suntem ca în serialul Friends, 3 fete și 3 băieți și ce e și mai amuzant e că suntem de 3 naționalități și vorbim în 5 limbi unii cu alții: Clara și Jose sunt mexicani, Elisa și Elio sunt italieni sicilieni, iar eu și Marin suntem români, chiar dacă Marin a trăit mai mult de jumătate din viață în Austria. Să ne fi ales cineva în mod special și nu nimerea așa de bine! Suntem atât de diferiți și totuși atât de apropiați, după numai câteva zile de mers aproape împreună… Parcă am fi niște personaje dintr-o carte. Jose – scriitorul ce are permanent cuvintele la el, Clara – business woman high class, frumoasă și zâmbitoare, Elisa – sicilianca ce nu înțelege decât italiana, plină de viață și muza tuturor, Marin – românul austriac, omul munților, inclusiv meseria pe care o are e legată de pârtii și ski, Elio – italianul clasic, binevoitor, cu o sensibilitate mascată de un inteligent simț al umorului și eu – habar n-am cum sunt eu, dar în tot cazul mă simt la fel de personaj ca toți ceilalți.
Camino îți dă exact ceea ce ai nevoie, fix în momentele în care ai nevoie. Ai două opțiuni: ori te bucuri, ori suferi. Mi-au rămas în minte aceste cuvinte spuse la un moment dat de Jose. Cred că e la fel ca în viață, în fond. Depinde ce perspectivă ai asupra lucrurilor care ți se întâmplă. Nu mai știu exact cum se chema locul unde ne-am oprit cu toții. Dar s-a întâmplat o chestie drăguță, ne-am întâlnit cu domnul cu chiuaua, pe care l-am cunoscut la Zubiri, în a doua zi de mers pe Camino. Doamne, mă trec fiori, e atât de departe ziua aceea; și totuși, atât de aproape. Mi-a trecut prin cap că așa va fi după Camino, că așa voi simți când mă voi gândi la toate zilele. Cum e posibil să simți deja nostalgie pentru un lucru care încă nu s-a terminat? Cred că mi-ar fi greu, tare greu să mai fac Camino din nou… Doamne, dar ce gânduri pot să mai am și eu!
Mai avem mai puțin de 100 de km până la Santiago și e incredibil cum se schimbă de la o zi la alta stările prin care trecem. Vorbim mult, râdem, ne bucurăm de fiecare clipă și cu cât ne apropiem mai mult de Santiago, cu atât vrem să petrecem mai mult timp împreună. Nu o spunem cu voce tare, dar probabil că fiecare are momente în care se gândește cum va fi la final. Azi ne-am oprit în Portomarin. Am ajuns în același timp cu toții, mai puțin Marin, care a ajuns înaintea tuturor și cu care, de altfel, nu ne mai vedem, pentru că azi el vrea să doarmă afară, la cort. El e cel mai rapid dintre toți. Are o energie formidabilă. La intrarea în oraș ne-am despărțit și de Clara. Eu, Elisa, Elio și Jose stăm la Albergue San Martin. Portomarin e un orășel pitoresc și foarte animat.
Seara ne-am întâlnit în fața bisericii, am mers la slujbă, apoi am stat la povești cu cerveza, vino tinto, pulpo, caldo galego, calamares, nelipsiții pimientos de Padron și alte bunătăți. Îmi place să folosesc denumirile de aici. Nu e fiță sau mai știu eu ce, pur și simplu ador cum sună gastronomia în spaniolă. Suntem doar patru. Elisa a plecat în cameră mai devreme, nu e în apele ei. Am lăsat-o în pace pentru că era clar că are nevoie să fie singură. Am stat până târziu la Meson de Rodriguez. Martin, proprietarul, a stat cu noi la povești. Ne-a spus să nu ne facem griji, că albergue se închide la 23:00 doar în teorie. L-am crezut doar pe jumătate, pentru că noi ne-am obișnuit să fim cuminți, precum niște copii aflați în tabără. Ne-a intrat în reflex că la ora 23:00, cel târziu, e stingerea. Dar azi am fost precauți, ne-am aprovizionat cu de toate de la supermarket și am plănuit că vom sta în curtea interioară cât avem chef. Am condus-o pe Clara la hotel, apoi ne-am îndreptat către albergue. Toată lumea dormea deja, nu prea aveam cum să mai stăm în curtea interioară, pentru că am fi deranjat pe ceilalți. Elisa doarme și ea. Dar în bucătărie se poate sta.
Nu știu exact de ce, dar eu a trebuit să decid, la solicitarea băieților, dacă mai stăm sau nu la povești în bucătărie. Inițial m-am gândit că vom fi obosiți a doua zi, dar mi-am amintit că mai avem doar 4 zile, după care cine știe ce va fi, așa că nu mai contează oboseala. Am stat până după miezul nopții la alte povești. Jose ne-a făcut câte un desen în carnetul de pelerin și mie și lui Elio. Așa am aflat că nu e doar poet și romancier, ci și pictor. Am vorbit mult despre viață, despre semnificațiile întâmplărilor ai căror protagoniști suntem în viețile noastre, despre credință și sens, despre Camino și ce înseamnă el pentru fiecare dintre noi. N-am aflat răspunsuri, dar cumva în seara asta am mai făcut un pas înainte. Camino este despre o mulțime de sensuri. Tot atâtea câte suflete îl parcurg. Și poate că El Camino este, în egală măsură, la fel ca și viața însăși, despre acceptare… a propriei persoane, a faptului că viața e altceva decât crezi că tu că este și că ești doar o piesă infimă dintr-un puzzle imens a cărui imagine de ansamblu o poți vedea doar prin intermediul unor rare experiențe, cum e aceasta pe care o trăim noi aici. Cine știe… La vida es lo que es y no lo que significa. (Va urma!)
Leave A Reply