Am plecat din Portomarin târziu. Cred că era aproape 8:00. Nu ne mai grăbim, ca în zilele din urmă. E ceva care ne ține pe loc în fiecare dimineață, ca și cum undeva în subconștientul fiecăruia dintre noi se duce o luptă invizibilă între dorința de a ajunge mai repede la Santiago și spaima de a pierde timpul ăsta pe care-l avem unii cu alții. Aici și Acum. Elisa se trezește prima în fiecare dimineață. Ar pleca și la 5, dacă am fi și noi gata, dar nu suntem și nu pleacă fără noi.
Ieșirea din Portomarin e plină de pelerini și de turiști. Sunt câteva zeci, pe o distanță de un km în față. În niciuna dintre dimineți nu au fost atât de mulți. Știam că după Sarria va fi din ce în ce mai aglomerat, dar nu bănuiam efectul
pe care îl va avea aglomerația asta asupra mea. E ca un val care te poartă fără voia ta înainte. Nu te poți opri. Simți nevoia să menții pasul. Și habar n-ai de ce faci asta. Exact așa e în dimineața asta. Afară e înnorat, atmosfera e sufocantă, la propriu și la figurat. După ce trecem podul, avem două opțiuni: stânga sau dreapta. În ultimele zile mereu am avut opțiuni; Camino alternativo sau Camino complementario – nici nu m-am întrebat care-i diferența. Dintre noi, Elio cred că preferă aproape mereu alternativele. Eu am urmat mereu Camino clasic. De fapt, nu! Dar în tot cazul, de la o vreme nici nu-mi bat capul să văd ce e cu alternativele. Mă las purtată de drum. Și drumul mă duce acolo unde trebuie.
Am pornit împreună cu Elisa și cu Jose azi. Elio a rămas în urmă, de Clara nu știm încă nimic, iar Marin e probabil deja cu mult înainte. E ceva în aer azi sau sunt eu prea obosită după discuțiile filosofice de noaptea trecută. Nu știu exact ce este, dar merg greu, respir greu și mă poticnesc la fiecare pas. Nu pot ține ritmul cu Elisa și cu Jose, așa că rămân în urmă și las să treacă puhoiul de pelerini care pare că nu se mai termină. Din urmă vin mereu alții și alții. Unde se grăbesc toți oamenii ăștia, că mă și enervează! Cum unde? La Santiago! Nu știu de ce, dar îmi brăzdează creierul versul lui Macedonski: “La Meka, plecat-am a merge și eu…” E clar, trebuie să fac o pauză. Elisa mă așteaptă mereu când rămân în urmă. Uneori mă simt prost. Dar știu că o face pentru că așa vrea ea și apreciez foarte mult. Jose e mult în față. Azi ar fi trebuit să se întoarcă la Sarria, pentru că mâine va ajunge acolo soția lui și vor face împreună ultimii 100 de km până la Santiago. Dar nu s-a întors. Merge cu noi și azi și va lua un autobuz mâine înapoi din Palas de Rei. Practic e ultima zi în care mergem împreună și cred că asta face să planeze un sentiment straniu asupra noastră. Mi se pare mult mai tăcut Jose azi, cel puțin acum, dimineață. Îi e greu să se despartă de noi toți. Îl cred.
Îmi trec prin minte tot felul de gânduri dispersate, fără cap și coadă. Am un fel de viziune. Eu și Elisa vom ajunge împreună la Santiago. Știu asta. Vom merge împreună ultimele trei zile și ne vom uita împreună la catedrală și vom plânge în Plaza del Obradoiro. Mi s-a făcut pielea de găină la gândul ăsta. De câteva zile am de cel puțin două-trei ori pe zi momente în care mă gândesc la finalul călătoriei și la Plaza del Obradoiro, așa cum o știu din poze. Constant îmi vine să plâng. Am flashuri de memorie cu momente din timpul călătoriei, care-mi vin haotic în minte. Se termină! În trei zile. Nu vreau să se termine, nu!
Cu gândurile astea în minte și cu atenție distributivă la discuția cu Elisa continui să merg. E amuzant cum vorbim. Elisa înțelege și vorbește doar italiana. Așa că am început să vorbesc și eu un pic de italiană. Sunt amuzantă, cred, dar mă încăpățânez să pronunț cum trebuie și atâta timp cât mă fac înțeleasă e ok. Camino e paralel cu șoseaua pe o bună porțiune, deși e prin pădure sau un fel de parc mai sălbatic. La un moment dat, în dreptul unei ieșiri laterale, pe jos, Elisa a zărit o borsetă neagră și o șapcă. Fix în clipa în care le-a zărit, un Renault albastru a plecat din locul acela, în viteză. Ne-am apropiat. Era clar, cineva le pierduse chiar în momentul acela. Pentru càteva minute n-am știut cum e mai bine să procedăm: să le lăsăm acolo sau să le luăm. E clar că cineva va plânge după borsetă cel puțin. Am decis că e mai bine să le luăm cu noi pentru că locul în care erau căzute și borseta și șapca nu era chiar vizibil nici din Camino, nici din șosea. Habar n-am cum de le-a zărit Elisa. Am hotărât să nu deschidem borseta până nu aveam să-l ajungem pe Jose din urmă, ca și cum el ar fi trebuit să vină cu o soluție. Ce-o fi fost în capul nostru? Mi-am amintit că există “poliția pelerinilor” și ne-am propus ca în primul sat să mergem la poliție cu borseta. Între timp, o mașină de poliție venea din sens opus pe șosea. Și eu, și Elisa ne-am agitat și am făcut din mână ca să oprească. Probabil că am părut caraghioase, căci reacția polițiștilor a fost să ne facă la rândul lor din mână și să treacă mai departe. Elisa a avut ideea să pună și borseta și șapca pe toiagul din lemn și să le poarte pe umăr. Arată exact ca Santiago pelerinul cu toiagul cu dovleac în vârf. Ne tot gândim care e soluția cea mai bună. E clar că cineva a pierdut acte, bani, poate și telefon. Încă nu știm ce conține borseta. Mergem așa, cu ea, de vreo jumătate de oră. Și încă nu am dat de Jose. Dar în față lumea se agită. Un tânăr înalt vine din sens invers și vorbește cu toată lumea. L-am remarcat de departe și am fi făcut-o chiar dacă n-ar fi vorbit. E cam greu să nu remarci pe cineva care merge în sens invers pe Camino… Tânărul se numește Pablo. E profesor, însoțitor al unui grup de copii și posesorul borsetei în care se află toate actele personale și ale grupului. E disperat. Borseta îi căzuse când a plecat în grabă cu Renaultul albastru pe care îl oprise pentru că unei fetițe i se făcuse rău. Ne-a mulțumit pentru că am găsit-o și i-am făcut ziua mai bună, după ce începuse atât de prost.
Am răsuflat ușurate amândouă. Ne-am bucurat din toată inima că Pablo și-a recuperat borseta. Ne-am întâlnit și cu Jose între timp și i-am relatat toată povestea. Am mers împreună până la următorul popas. Ne-a ajuns și Clara din urmă. Elio ne-a ajuns și el ceva mai târziu. Ne-a spus că s-a pierdut și s-a regăsit pe ruta alternativă. La Taberna do Camino, surpriză! Am întâlnit-o pe Isabel, una dintre nemțoaicele vegetariene cu care m-am cunoscut la Tosantos. Ce bucurie! Cyntia, cealaltă nemțoaică, s-a întors acasă deja. Isabel tocmai vorbea cu ea la telefon și mi-a dat-o și mie să ne auzim. Ne-am amintit instantaneu de cina la Tosantos, de ritualul citirii bilețelelor cu povești despre Camino, în mansarda sufocantă din Tosantos. Și de Granon. Oare pe unde or fi cuplurile de brazilieni? Și Alex, filipinezul? Îmi apar în minte, ca prin ceață, o mulțime de chipuri și de nume. Isabel e bucuroasă că azi și-a regăsit bețele pe care le pierduse cu o lună în urmă. O lună?! Ce chestie! Se pare că pe Camino nu ai cum să pierzi definitiv ceva. Doar să găsești! Azi suntem cu toții la capitolul Lost & found. Dar curios e că eu nu mă simt deloc pierdută, decât uneori, în discuțiile profunde pe care le generează Jose. La Taberna do Camino m-am pierdut cu totul într-o astfel de conversație, în care ni s-a alăturat un alt pelerin, mai în vârstă, pasionat de filosofie. Nu țin pasul cu discuția, pentru că sunt prea multe referințe erudite, multe religioase, așa că devin spectator, căci dialogul dintre Jose și domnul acesta, al cărui nume nu l-am reținut, este un adevărat regal de înțelepciune, de sensibilitate și credință. Am, din nou, aceeași stare ca ieri – un fel de bucurie existențială amestecată cu melancolia conștientizării faptului că în câteva zile nimic din toate astea nu va mai fi la fel.
După discuția de la tavernă am pornit din nou împreună. Ne-am oprit pentru scurt timp la Ventas de Naron, unde pe locul fostului adăpost pentru pelerini, care a aparținut Ordinului Templierilor, se află Capella da Magdalena, despre care se spune că ar fi fost construită din pietrele ce au rămas după ce refugiul medieval a fost distrus. M-a impresionat voluntarul orb care punea ștampile în carnetele pelerinilor, lăsându-și mâinile purtate de fiecare dintre noi și rosting rugăciuni pentru fiecare. Pe drum ne-am pierdut din nou unii de alții. Ne-am regăsit apoi în Monterosso, în curtea unui vânzător de brânză cu care am conversat și ne-am amuzat. A ghicit din prima încercare că eu sunt profesoară. M-a amuzat apoi Clara care ne-a mărturisit că ea era convinsă că am o funcție importantă în Guvern sau în tot cazul, ceva pe acolo. Am râs, am mâncat brânză, ne-am mai oprit de câteva ori pe drum și din popas în popas am ajuns în Palas de Rei. Pe Marin l-am pierdut de tot, el e deja în Melide. Jose a făcut ieri un grup de Whatsapp, așa că vom ști mai ușor unii de alții pe ultima sută de metri. N-avem cum să ne pierdem.
La Palas de Rei stăm la albergue San Nicolas, chiar lângă biserica San Tirso. Ne costă 18 euro de căciulă, mai mult ca peste tot, dar stăm toți patru într-o cameră cu baie proprie. Practic e ca o cameră cvadruplă de hotel. Două paturi sunt supraetajate și două normale. Băieți sunt politicoși și le iau ei pe cele supraetajate. Le dăm prioritate la duș drept recompensă. Suntem veseli. Ne spălăm rufele împreună și economisim câțiva euro, e o practică obișnuită pe Camino, chiar când nu ai parteneri de drum. Toată lumea vrea să meargă la slujbă. De data asta eu zic pas, rămân în cameră să scriu și să-mi odihnesc picioarele.
Seara am ieșit puțin în oraș, am cumpărat câte ceva, apoi ne-am oprit într-unul sin restaurante. Cerveza y pulpo, bineînțeles. Ni s-a alăturat un alt pelerin, nu-i știu numele, dar din vedere îmi pare tare cunoscut. Pe drum ne-am întâlnit și cu Gabriel și cum mai multe fețe cunoscute, de altfel. Surpriza zilei a fost însă reîntâlnirea cu Vera, care a apărut si. senin la micul balcon al camerei noastre. Ce bucurie s-o revăd pe Vera! Eram convinsă că nu ne vom mai întâlni până la final…
L-am rugat pe Jose să ne ajute cu rezervările pentru următoarele zile, chiar dacă nu mai merge cu noi, pentru că ne-a purtat noroc când a sunat el. Încearcă să ne convingă să ne schimbăm planurile, să ne oprim mâine mai devreme, în Ribadiso. Adevărul e că mâine, până la Arzua avem 30 de km și ne-am cam dezvățat de distanțe de genul ăsta. Am sentimentul că Jose vrea să ne facă să ajungem mai târziu la Santiago. În mod normal ar trebui să fim acolo pe 5, dar el ne spune că ar fi minunat să ne oprim pe 5 la Monte de Gozo și pe 6 dimineața să mergem să vedem răsăritul la Santiago. Sunt doar 4 km. Elisa și-a schimbat biletul de avion, avea inițial plecarea pe 3 sau pe 4. Acum va pleca pe 6 seara. Doamne, ne gândim la plecare, se termină, chiar se termină?! Refuz să mă gândesc la asta. Îl susțin instinctiv pe Jose, din nevoia subconștientă de a prelungi totul. Vreau să ajungem mai repede la Santiago, dar nu vreau să se termine Camino. Și cred că suntem toți la fel. Dăm cu banul. Decidem să facem cum spune Jose. Elisa nu e prea convinsă, dar până la urmă acceptă. La scurt timp am vorbit cu Ashu și Aavi, care azi au ajuns la Santiago. Mâine pleacă la Finisterre și se întorc pe 5 seara la Santiago, iar pe 6 dimineața au avion. Există o șansă să ne revedem și asta schimbă tot planul meu. Îmi doresc mult revederea cu ei, atât de mult încât îi conving pe Elio și pe Elisa să mergem direct la Santiago pe 5, cu toate că înainte eu fusesem cea care a insistat pe varianta sugerată de Jose.
E o zăpăceală în mintea mea. Simt un fel de adrenalină care-mi face sângele să circule cu rapiditate. Doamne, în 3 zile sunt acolo! Adorm cu gândul ăsta. Și cu imaginea fabuloasă a lunii de la Palas de Rei, văzute din curtea bisericii. (Va urma!)
Leave A Reply