Ne apropiem tot mai mult de final. Sentimentele sunt amestecate. Azi ne-am luat rămas bun de la Jose. Am plecat pe la 8:30 din Palas de Rei, după ce am băut cafea adusă de Elio la balcon și am ascultat tangouri de Gardel. E atât de stranie senzația asta de despărțire. Ne va lipsi tare mult Jose!
Elisa poartă cu ea de câteva zile o jucărie amuzantă din lemn, pe care o cumpărase pentru fetița Claudiei, dar nu a apucat să i-o dea. Voia s-o lase la Palas de Rei, dar am insistat să o mai care o zi. Nu se știe de unde pot să apară Claudia și Keira… Am plecat veseli, ne-am promis că ne vom ține la curent pe grup. Jose se întoarce cu autobuzul azi la Sarria. Noi mergem 30 de km pe jos, până la Arzua. Am rămas trei: eu, Elisa și Elio. Clara ne-a ajuns și ea din urmă. Pe unde o fi Marin?
Azi ne-am copilărit. E ca și cum apropierea asta de final ne face să nu ne mai pese de nimic, vrem doar să trăim bucurii simple, să ne bucurăm de fiecare clipă împreună. La Melide ne-am oprit să luăm un prânz real. Elio și-a satisfăcut în sfârșit pofta de caracatiță, căci ne-am oprit la pulperia Garnacha, unde am mâncat cea mai bună mâncare de pe Camino: supă galeză, caracatiță din belșug, tortilla, urechi de porc, ardei copți… Am mâncat până nu am mai putut, la propriu. Îmi va lipsi bucătăria din Galicia.
Siesta ne-am făcut-o la vreo 45 de minute după masă, când ne-am oprit în mijlocul pădurii ca să ne bălăcim cu picioarele într-o baltă cu apă limpede și rece. Am întâlnit-o din nou pe Isabel. Era singură, scria ceva într-un caiet, așa că n-am deranjat-o. Ne-am stropit cu apă, am râs, am făcut acrobații pe podul improvizat dintr-un trunchi de copac, am făcute multe poze. Ne-am copilărit, fără să ne propunem nimic. Viața pe Camino nu a fost nicicând mai frumoasă ca acum! De pe malul celălalt, tanti Maria, o femeie care oferea pelerinilor apă rece și despre care aveam să aflu că e româncă, ne privea cu duioșie. E ca și cum copiii din noi și-au dat întâlnire în pădurea asta fermecată. Și oamenii mari s-au dat binevoitori la o parte. Pe punte au trecut la un moment dat niște români din Bârlad, stabiliți în Italia. Femeia cu apa ne-a auzit vorbind românește și i s-au luminat ochii. O cheamă Maria și e de 20 de ani în Spania, împreună cu fiul ei. Cară în fiecare zi în pădure sticle cu apă înghețată pe care le oferă pelerinilor. Nu cere bani, îi lași cât vrei și dacă vrei… Ochii ei ascund o tristețe despre care se vede că nu vrea să vorbească, așa că schimbăm câteva cuvinte în română apoi ne vedem în sfârșit de drum.
Am ajuns la Arzua seara, pe la 19:00. Până la urmă 30 de km n-au fost un capăt de lume, cu toate că am avut regrete că nu ne-am oprit în Rabaniso. Suntem din nou cu toții, Marin ne-a așteptat azi la Arzua. Clara are hotelul la 10 km în afara Camino, dar are la dispoziție un taxi din Arzua, așa că mai poate sta un pic cu noi. Ne dăm întâlnire pentru dimineață la 7:00 ca să plecăm cu toții spre O Pedrouzo.
Am un mic incident cu un neamț care-și ține bocancii plini de praf și mirositori lângă pat, sub nasul meu, dar în același timp e deranjat de o bucățică de măr pe care l-am scăpat pe jos. Și eu și Elio avem paturile de deasupra. Ne amuzăm după ce se dă stingerea și ne facem planuri cum să-l necăjim pe neamț. Evident că totul rămâne la nivel de mesaje pe Whatsapp, pentru că ne amintim involuntar că, din păcate, suntem adulți. Dar ziua de azi a stat sun semnul inocenței și al copilăriei. Nicicând n-am fost mai lipsită de griji și nu m-am bucurat mai mult de o masă caldă, de o stropeală cu apă ori de câteva cuvinte schimbate în limba maternă. Lucruri simple… (Va urma!)
Leave A Reply