Ne-am propus să plecăm mai dimineață decât ieri, măcar cu vreo oră. Asta înseamnă în jur de 7:30. Și când îmi amintesc câte zile la rând ne-am chinuit să plecăm cu noaptea în cap… Până și Elisa s-a resemnat, cu toate că ea este gata de plecare mereu prima. Azi nimeni nu se grăbește. Sunt ultimele două zile de Camino. Niciunul dintre noi nu și-a propus să continue Camino până la Finisterre. De fapt, cred că Jose îl va face, dar el e deja în urma noastră, azi va pleca din nou din Sarria, împreună cu soța sa.
O așteptăm pe Clara, pe care trebuie să o aducă taxiul de la hotelul în care a stat aseară, departe de Arzua. Avem timp de o cafea, chiar de două. Trecusem deja la a doua, când Claudia și Keira au apărut din senin în dreptul terasei noastre. Jucăriaaaa! Doamne, ce bine-mi pare că n-am lăsat-o pe Elisa să o abandoneze ieri. De când o cunosc, n-am văzut-o pe Elisa atât de radioasă. Iar Keira e atât de simpatică. O bucurie să le admir așa, în soarele dimineții. E ceva în aer azi, ceva care îmi dă o stare de bine cum nu cred că am mai simțit pe Camino. Soo mi-a scris dimineață că ea și Won sunt în Palas de Rei. Azi se opresc în Ribadiso. Am șanse să mă văd și cu ei până la final. Ce frumos ar fi! Parcă se leagă totul și se închide un fel de cerc cu toate câte se întâmplă.
Eli își susține teza de licență azi. Am simțit imboldul de a intra în prima biserică întâlnită în drum. Mi-am amintit de bunicile mele, care aprindeau candela în zilele în care cineva din familie avea de trecut printr-un moment greu. M-am gândit că așa trebuie să se fi simțit ele de fiecare dată când nouă ne era greu. Mama face la fel. Oare îmbătrânesc? Și dacă e așa, cum va fi mai încolo? Toate gândurile astea mi-au trecut prin cap în câteva secunde. Când am ieșit din biserică, o femeie care era acolo când am intrat a început să cânte. M-a urmărit glasul ei mult timp, până m-a sunat Eli să-mi spună că a fost foarte bine.
Azi e prima zi în care nu am nevoie de plasturi. Prima zi! Din a doua zi de Camino am purtat nonstop bandaje la picioare din cauza bătăturilor. Dacă există o industrie care are clar de câștigat din experiența Camino, atunci aceea e industria plasturilor. Milioane de plasturi sunt folosiți anual pe Camino. Rucsacul mi se pare și el extrem de ușor. Te apropii de cer! – mi-am amintit explicația asta, auzită într-o dimineață, la Villadangos. Am discutat mult azi cu Elio, despre liberul arbitru și despre cum influențăm sau nu lucrurile care ni se întâmplă. Dar dacă totul este doar în mintea noastră? Chiar așa! Jose nu mai este cu noi, el era cel care dădea tonul discuțiilor profunde, dar îl invocăm mereu. Și vorbim cu el pe grupul de Whatsapp. Ne trimite poezii pe care le scrie zilele astea. Dintre toți șase, eu și Elio am mers cel mai mult timp împreună. Am putea spune că suntem deja vechi prieteni, dacă ne luăm după faptul inventat de noi că o zi pe Camino e ca un an din viața reală. Ne știm dinainte de Leon, de la Terradillos de los Templarios. Stephen, unde o fi Stephen? El e cel care ne-a făcut cunoștință atunci. Și Inna, unde o fi Inna? Pe măsură ce merg înapoi pe firul timpului, mi se pare că tot ce am trăit pe Camino e ireal; parcă ar fi un vis care a pus stăpânire pe mine și din care îmi va fi imposibil să mă trezesc.
Gândurile astea s-au amestecat cu mirosul de fum de foc care mi-a adus din nou amintirea copilăriei. Mirosul venea din curtea unui restaurant pitoresc și cu aer rustic. Am poposit o vreme acolo, împreună cu ceilalți. La scurt timp după ce am plecat, prin pădure, ne-am întâlnit cu Hannaro, un bătrân de 80 de ani, cu care am intrat în vorbă și despre care am aflat că este proprietarul restaurantului în care tocmai poposisem. Hannaro știe spaniolă, portugheză și galeză. E plin de viață. Ne povestește cum și-a vândut vacile, cu ani în urmă, ca să își deschidă restaurantul. Ne spune că e un om fericit și că tot ce-și dorește de la viață e să mai trăiască zece ani, ca să se bucure cum trebuie de fericirea asta. Ne face complimente mai ales nouă, fetelor, și ne spune să ne bucurăm de viață, căci în final doar cu asta rămâi și nici asta nu e o certitudine. Hannaro ne-a înveselit ziua.
Aproape de O Pedrouzo ne-au apărut din nou în cale două opțiuni. Ciudat! Chiar ne-am mirat cu toții. Evident că ne-am separat, ca de obicei, dar după nici cinci minute drumurile s-au intersectat din nou și ne-a apucat râsul. Uneori e vorba despre false alegeri; în plus, oricum în final ajungem tot acolo cu toții, mai devreme sau mai târziu.
Cazarea de azi e cu piscină, dar niciunul dintre noi n-are chef de bălăceală. E ultima seară în care dormim în albergues. La Santiago ne-am făcut deja rezervări la hoteluri, fiecare după gusturile proprii. Eu și Elisa vom împărți o cameră la Libredon Rooms, un boutique hotel despre care am auzit numai lucruri bune. În plus e fix lângă catedrală. Ceilalți stau și ei pe aproape. Doamne, mâine seară pe vremea asta, voi fi deja la Santiago! Îmi vine să plâng. Dar plânsul zilei nu e acesta, ci cel de la slujba de seară de la biserica din O Pedrouzo, la care nici măcar nu am vrut să merg inițial.
Elio și Elisa m-au convins. Și l-au convins și pe Marin. Am mers cu toții. E aglomerat. Biserica e mică și e atât de frumoasă. E cald. Băncile sunt pline… Oamenii stau și în picioare, în spate. Preotul are straie verzi, un verde smarald pe care nu cred că l-am mai văzut vreodată în biserică. Altarul are forma scoicii lui Santiago. Înainte să înceapă, preotul trece printre noi și ne întreabă pe fiecare din ce țară suntem… Spania, Italia, Corea, SUA, Noua Zeelandă, Japonia, Australia, Germania, Franța, Thailanda, Mexic, Austria, Irlanda, Belgia, România… și încă alte câteva. Apoi a început slujba. Băieții care îl ajută pe preot sunt trei tineri. Iar la un moment dat unul dintre ei cântă un cântec despre familie în limba română. Da, în limba ro-mâ-nă! M-au trecut fiori și am început să plâng. Am ascultat slujba până la final. Am aflat apoi că cei trei tineri, împreună cu un al patrulea, pe care l-am cunoscut afară, în curtea bisericii, sunt români, elevi la Seminarul Catolic din… Iași. Au venit aici să facă voluntariat pentru trei săptămâni. Ce plăcut sentiment să îi cunosc! Și când mă gândesc că eu nici măcar nu voiam să vin la slujbă…
Elio și-a uitat carnetul de pelerin în albergue, n-are pe ce să-și pună ștampila și știu că și-ar fi dorit să o aibă și pe asta, așa că scot din borseta mea singura carte poștală pe care o am, una de la galeria de artă din pădure, în afară de cea pe care mi-a dat-o el și pun o ștampilă pe verso, apoi i-o întind. A zâmbit și mi-a dat-o înapoi, rugându-mă să îi scriu și eu ceva pe ea, la fel cum îl rugasem și eu cu câteva zile în urmă. Ciudat cum s-au inversat rolurile! I-am spus că i-o voi da din nou la Santiago. Acum nu mai am niciun dubiu că vom ajunge cu toții, împreună, la Santiago… mâine!
Cina am luat-o cu toții la un restaurant mexican autentic, unde Clara ne-a fost ghid culinar. Ne-am făcut un plan pentru mâine. Plecăm la 5:00 spre Santiago. Vrem să prindem slujba de la 12:00 și, în plus, e ultima dimineață în care ne vom trezi cu noaptea în cap. Ne fixăm fiecare alarme haioase la telefon și ne imaginăm cum vor suna ele în plină noapte și-i vor trezi pe ceilalți pelerini. E veselie multă în seara asta. Ne lipsește Jose. Mâine seară, pe vremea asta vom fi în Santiago. Gândul că nu ne despărțim totuși mâine ne dă o oarecare liniște. Elisa pleacă pe 6. Elio pe 8. Clara încă nu știe dacă să își ia avion sau tren până la Madrid, iar Marin nu știe nici el încă. Eu voi pleca pe 7 dimineața spre Fisterra. Mâine e ultima zi de Camino. Adorm cu gândul ăsta și cu o stare ce a pus stăpânire pe mine. Nodul din gât nu mai dispare. Îmi trec prin minte imagini aleatorii din ultima lună de zile, dar nu le las să mă copleșească. Nu, nu. Eu mai am o zi! Și am de gând să o trăiesc cu intensitate maximă. Nostalgia nu are încă prioritate, poate să mai aștepte un pic! (Va urma!)
Leave A Reply