Ultima zi. Nodul din gât e mare cât casa! Nu-mi vine să cred că se termină! M-am trezit de la 4, înainte să sune alarmele haioase fixate aseară. Clara și Marin ne așteaptă deja în stradă. Pornim, tăcuți, prin întunericul dimineții, care încă învăluie clădirile din O Pedrouzo. E beznă. Nu cred că am plecat în nicio dimineață atât de devreme. Și asta e ultima. Ultima! Drumul prin pădure e un pic înfricoșător, dar noi îl facem să fie amuzant. Ne-am amintit că una dintre alarmele de aseară era cu sunet de fantome, așa că facem un scenariu spontan și o regie minimală și creăm un scurtmetraj comic-horror. Pe lângă noi trec alți pelerini care se amuză și ei de creativitatea noastră. E singura zi în care am folosit lanterna – singurul obiect din rucsac pe care am avut sentimentul că l-am cărat degeaba. De fapt, nu! Mai e și carnețelul cumpărat de la Paris, pe care n-am notat niciun cuvânt! Absolut niciunul! Nimic! Mă întorc acasă cu foile albe și-mi vine să râd.
Zorii au început să se ivească abia când am ajuns în vârful dealului, după ce am trecut de Amenal. Răsăritul e timid și nici n-avem de unde să îl admirăm. Și oricum, cui îi pasă de răsărit azi? Până la Santiago sunt aproape 20 de km. Tot ce vrem e să ajungem până în 12:00, înainte de slujbă. Dar ne oprim pe drum de multe ori, la fiecare terasă pe care o găsim deschisă. E ca și cum vrem să prelungim cât de mult putem ziua asta. Ne amintim de întrebările de pe Camino – “Is it your first Camino?”; “Why are you on the Camino?” – și o adăugăm pe a treia – “Where is the next bar?” – pe care am inventat-o noi. Barurile de pe Camino sunt mai mult decât simple locuri în care bei o cafea sau o cerveza și îți potolești foamea cu o felie de tortilla. Sunt locuri în care oamenii își dau răgazul să vorbească despre orice, locuri în care se leagă prietenii noi și în care adesea ai ocazia să-i întâlnești pe oamenii pe care i-ai pierdut pe drum. Barurile de pe Camino nu sunt simple baruri – sunt mici universuri care păstrează amintirea unor întâlniri esențiale uneori. Alegi sau nu să te oprești în oricare dintre ele sau să mergi mai departe. Și niciodată nu știi cum ar fi fost dacă te-ai fi oprit sau dacă ai fi mers mai departe. Și nici nu e nevoie, pentru că Aici și Acum sunt singurele certitudini pe care le ai oricum.
Într-unul dintre ultimele sate am întâlnit un om simplu, care confecționa tot felul de obiecte din sârmă și din alte materiale pe care le avea la îndemână. N-avea adăpost. De fapt, adăpostul lui era acolo, pe un petic de ciment, lângă biserică, unde își înșirase micile capodopere pe care le păzea cu sfințenie un câine jucăuș. Avea și o ștampilă improvizată din două radiere. Ne-am oprit și am cumpărat câte ceva de la el. Ne-a mulțumit mult și a intrat în vorbă cu noi. I-a cerut Elisei o țigară. Elio a observat că are și mingi de jonglat și l-a rugat să i le împrumute puțin. A jonglat cu ele ca atunci la Leon, doar că acum a făcut-o mult, mult mai bine. L-am aplaudat cu toții, iar omul i-a dăruit mingile. A refuzat categoric să primească vreun ban pe ele. Ne-a spus că darurile făcute din inimă nu au preț. Le-am făcut o fotografie lui și lui Elio. Mi s-a întipărit în minte imaginea omului aceluia acolo, pe scările din fața bisericii, între lucrușoarele lui înșirate pe ciment, zâmbind în timp ce din mâinile lui ieșeau fluturi, și inimi și oameni. Definiția simplității însăși acolo am găsit-o, în imaginea asta.
Pe măsură ce ne apropiem de Santiago, cerul e brăzdat tot mai des de avioane. Unele zboară foarte aproape de noi, căci aeroportul nu e foarte departe nici el. Fiecare avion care trece îmi amintește că azi e ultima zi pe Camino. Îmi tremură vocea la fiecare frază pe care o rostesc. Suntem veseli, dar se simte în jur un fel de tensiune. Suntem ca niște butoaie cu pulbere, gata să explodeze. Câteva ceasuri… două… maxim trei. Nivelul de adrenalină crește cu fiecare pas și dacă ar exista un instrument care să măsoare emoțiile pe Camino, în aceste ultime ore s-ar înregistra recorduri zilnice. Nu suntem singuri. Suntem din ce în ce mai mulți. Ne-am oprit pentru câteva clipe pe colina de la Monte de Gozo, înainte de acel albergue uriaș, cu peste 500 de locuri, în care ne propusesem să ne oprim inițial pentru o noapte. De aici, Santiago devine certitudine și undeva, în zare, se profilează silueta catedralei.
Mai sunt vreo 5 km. Ultimii 5 km! Pașii sunt mici și grăbiți, ca și cum nu știm ce ne dorim mai mult – să ajungem mai repede sau să mai prelungim un pic Camino. E o euforie crescândă care se simte în fiecare pas acompaniat de sunetele bețelor de mers care punctează ritmic pașii sutelor de pelerini care se apropie în același timp cu noi de oraș. Am intrat deja în Santiago. Încă nu plângem, dar nici mult nu mai avem. E trecut de 11:00. Pe măsură ce înaintăm către inima orașului, străzile se îngustează și devin neîncăpătoare. Alți și alți pelerini ne ajung din urmă sau vin de pe străduțe laterale. Sunt sute de oameni, toți cu aceeași sclipire uluitoare în ochi… e un Camino viu, care emană bucurie, un râu de suflete ce curge grăbit spre locul în care am visat cu toții să ajungem zile și nopți la rând. Pe măsură ce ne apropiem, ecoul sunetului de cimpoi devine din ce în ce mai puternic. Trecem pe lângă Capela de Animas, apoi prin Plaza de Cervantes și în cele din urmă coborâm scările prin tunelul de sub Palatul Gelmirez. O ultimă privire aruncată peste umăr înapoi… Apoi, deodată, mersul devine plutire… În stânga se deschide într-un val de lumină Plaza del Obradoiro sau Praza do Obradoiro cum i se spune în galiciană, iar în mijlocul ei se înalță semeață, în toată splendoarea, Catedrala Santiago de Compostela.
Am ajuns! Aici! Acum! 11:30, 5 iulie 2023. 800 de kilometri și un milion de amintiri. EU! Nodul din gât se face gol în stomac, tălpile mi s-au vindecat parcă brusc în clipa în care m-am așezat pe pietrele lustruite de atâtea alte milioane de așezări petrecute de-a lungul timpului. Aici și Acum. Dimineața de la Saint Jean Pied de Port, Pirineii, prima furtună, a doua, Los Arcos, dansul în ploaie la Estella, miezul nopții în biserica din Leon, Cacabelos, răsăritul la Castrojeriz, dimineața din Pamplona, Santa Maria de Eunate, Uterga, Puente la Reina, Astorga, Cruz de Ferro, Zubiri… e un du-te vino uluitor de zile și nopți, amintiri care se rostogolesc înainte și înapoi, fără oprire. E ca un film fără început și fără sfârșit. Mi se îmbulzesc toate în cap, toate ultimele 37 de zile, cu oameni, cu locuri, cu ploi, cu zâmbete, cu frământări, cu îndoieli, cu credință și cu o imensă voință de a trăi viața asta atât de scurtă care ne este dată aici, pe Pământ. Și toate se prefac într-un șuvoi de lacrimi pe care le las să curgă fără să-mi mai pese de nimic.
Lângă mine, Elisa plânge și ea. Ne uităm una la alta și râdem. Suntem aici. E fix așa ca în viziunea pe care am avut-o cu câteva zile în urmă. Clara, Marin și Elio sunt și ei aici, așezați pe pietrele înfierbântate de soare. Alți pelerini de lângă noi plâng și ei. Piața e plină de oameni. Unii sar în sus de bucurie, desculț, alții fac poze rucsacului și ghetelor, alții se îmbrățișează, alții cântă… Câte suflete, atâtea trăiri! Și peste toate, gândul că nimic din ceea ce ne este dat să trăim Aici și Acum nu e întâmplător și dincolo de el, miracolul care e mai presus de puterea noastră de înțelegere și care ne-a adus pe toți, împreună, până aici – El Camino. (Sfârșit!)
Epilog: Am stat în Plaza del Obradoiro până când am simțit că putem să mergem mai departe, în bucuria zilei. Ne-am lăsat rucsacii, fiecare la hotelul lui, și am prins cu toții slujba de la 12:00. Cuvintele sunt neputincioase. Freamătul din catedrală și solemnitatea momentelor petrecute acolo încă își au ecou în mine. La mormântul Sfântului Iacob am fost a doua zi, când am simțit că vreau să fac asta și mi-am amintit de rugămintea fratelui Frederico. N-am mai reușit să mă întâlnesc cu Ashu și cu Aavi în seara aceea, din vina mea, pentru că nu mi-am verificat telefonul decât târziu, în noapte. Despre Soo și Won nu am mai aflat nimic. Nici despre Vera, Inna, Stephen, Gabriel, cuplurile de brazilieni și alți oameni dragi cu ale căror destine m-am intersectat pe Camino. În catedrală m-am întâlnit cu francezii de la Navarette și cu coreeanca micuță de la Estella. În ultima seară a ajuns și Mathis, artistul francez, pe care l-am întâlnit în piață și în dimineața în care am plecat spre Fisterra. Tot atunci m-am revăzut întâmplător cu Sofia, negresa braziliancă, pe care n-o mai întâlnisem de la Astorga. Cele două zile petrecute la Santiago de Compostella împreună cu Elisa, cu Elio, cu Clara, cu Marin și cu Jose, care chiar dacă nu a fost prezent fizic, a fost cu noi permanent pe Whatsapp, sunt printre cele mai frumoase zile din viața mea. Nu le voi uita niciodată!
Pe 7 iulie, dimineața, am plecat spre Fisterra, unde urma să mă întâlnesc cu omul fără de care nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat… cu omul care crede în mine mai mult decât o fac eu, căruia îi datorez curajul de a fi eu însămi, dincolo de prejudecățile lumii în care trăim și care a străbătut un continent întreg, doar ca să vină până la Finisterre… la capătul lumii… și să-mi amintească sensul pe care l-am căutat în toți anii ăștia: să fiu Eu, Acum, Aici. Mulțumesc e prea puțin pentru cât înseamnă totul!
Leave A Reply