Mi-am început dimineața cu un munte de frustrări. Deși mi-am luat o cameră privată la Pamplona doar ca să pot să scriu și să am puțină intimitate, n-am reușit să fac mare lucru, căci am fost teribil de obosită. Aseară am adormit fără să îmi dau seama și toate planurile mele de a scrie după ce m-am întors în cameră s-au dus naibii. Partea bună e că nu mai am deloc febră musculară, a dispărut ca prin minune. Dar eu nu văd asta, ci doar faptul că nu reușesc să îmi intru în ritm cu scrisul și cu fotografiile și asta mă frustrează groaznic.
Cu gândurile astea și cu lacrimi în ochi am plecat foarte târziu de la pension Escaray, convinsă că nu voi reuși să mă încadrez în timp cu nimic din ce mi-am propus. Am luat–o pe drumul greșit de vreo două ori, iar după vreun kilometru și ceva de mers mi-am dat seama că mi-am uitat căștile la pensiune. Să mă întorc sau nu? Grea decizie. Nu eram sigură dacă le-am uitat, așa că mai întâi le-am căutat în toate locurile posibile, m-am așezat într-un parc pe iarbă și am răscolit tot rucsacul, dar nici urmă de căști. Am decis să mă întorc la pensiune. Mi-a deschis o bătrânică și m-am trezit rostind repede, ca și cum aș fi vorbit de o viață spaniolă: “Señora, olvidé mis auriculares en la habitación”. Pe când femeia dădea nedumerită din umeri, moș Costache-Horacio a apărut de după o ușă; mă aștepta zâmbitor, cu căștile în mână, de parcă asta era un fel de probă pe care trebuia să o trec. Și uite așa am adăugat încă doi kilometri la cei 25 pe care îi am de făcut azi.
M-a apucat plânsul din senin, pe stradă. E aproape 11 dimineața și eu încă nu am plecat din Pamplona. Și dacă tot mi-am recuperat căștile, mi le-am înfipt adânc în urechi și am ascultat Trustfall tot drumul până la ieșirea din Pamplona și am continuat să plâng, fără să-mi pese că merg pe stradă și că mă văd oamenii. M-am oprit de două ori, pentru că m-au întrebat niște doamne dacă merg la Santiago și mi-au spus Buen Camino! Până la ieșirea din oraș cred că am primit cel puțin vreo zece urări de Buen Camino! și priviri admirative pentru faptul că fac El Camino. Poate părea naiv, dar e uimitor câtă putere îți pot da cuvintele astea și sclipirea din privirile celor care îți fac urarea…
E foarte cald, sunt plină de nervi și de frustrări și tot ce îmi trece prin minte e că fac lucrurile greșit, că nu am înțeles deloc despre ce este El Camino și să e stupid să vreau să scriu pe blog tot ce fac pe Camino și să pune poze. La o adică, de ce fac asta? De ce simt nevoia să spun lumii că merg pe El Camino? De ce nu o fac doar pentru mine? De ce am nevoie să împărtășesc cu lumea de acasă? Și de ce vreau să fie totul perfect, postat la timp și să urmez reguli… de ce? de ce? Un milion de “de ce?” care îmi bombardează creierul!
Cu gândurile astea am părăsit Pamplona. Și ce e curios e că imediat ce am ieșit din oraș mi s-a schimbat starea de spirit. N-am lăsat în urmă doar orașul viu și agitat, ci și toate frustrările care m-au bântuit în dimineața asta. Am renunțat să fac planuri și să caut răspunsuri. Mi-am propus doar să merg și să fac poze și să-mi înregistrez din când în când gândurile. Și nici măcar atât, dacă nu am chef.
Primul oraș după Pamplona este Cizur Menor, un oraș mic, foarte frumos. Chiar la intrare se află biserica Sf. Arhanghel Mihail, veche din secolul al XII-lea, un loc foarte liniștitor, unde mi-am luat răgazul să îmi revin pe deplin din toate stările matinale. În biserică se află și o miniatură a mănăstirii Santa Maria de Eunate, despre care am citit în ghidul meu de Camino; ar trebui să fac un ocol de vreo trei kilometri la final de zi ca să o văd. Și cum sunt deja în întârziere, nu cred că voi apuca, dar voi vedea la momentul potrivit ce și cum.
Camino e splendid azi, trec prin lanuri de grâu pline cu maci, soarele arde, dar nu insuportabil și în plus se ascunde în nori adesea, așa că e atât de plăcut să merg și să mă opresc din când în când pe câte o bancă, la umbra unui copac ivit ca din senin fix când simt nevoia să mă opresc. Următorul popas – Zariquiegui – un sătuc pitoresc, din care îmi cumpăr apă și cireșe. Mă bucur de ele la ieșirea din sat, unde mă opresc pentru o vreme pe o bancă, la umbra unor copaci. Legenda spune că în satul ăsta diavolul a încercat să îl ademenească cu apă pe un pelerin însetat, dar Sf. Iacob la salvat, dându-i să bea apă din scoica lui. Undeva, în sat, este o fântână de care e legată legenda asta…
După popasul acesta atât de plăcut, drumul devine anevoios, cărarea șerpuiește pe deal, în sus, până la Alto del Perdon (765 m altitudine). Înainte să ajung în vârf, mai arunc o privire înapoi spre Pamplona, care abia se mai distinge în zare. La capătul urcușului se întind aliniate cele 40 de turbine eoliene plantate acolo din 1994. Alături de ele se află și un monument inedit, din oțel, dedicat pelerinilor, devenit un simbol pe El Camino. De aici începe coborârea, care e destul de anevoiasă, căci potecile sunt stâncoase și soarele devine din ce în ce mai sâcâitor. Totuși, am o energie bună. Parcă sunt alt om față de dimineață.
Următoarea oprire este la Uterga, la Casa Albergue Baztan. Pe poartă scria că poți lua prânzul la ei, dar fata de la recepție mi-a spus că după pandemie nu mai oferă prânz. S-a oferit în schimb să îmi gătească ceva dacă îmi e foame. E impresionant cât de amabili sunt localnicii cu perinii. Și nu, nu o fac pentru bani, ci pentru că e pe Camino ceva care e dincolo de micul comerț și de lucrurile cu care suntem noi obișnuiți… I-am mulțumit și i-am zis că o cafea și un pahar de bere rece sunt suficiente. Am stat vreo oră în curtea din spate, m-am odihnit și mi-am savurat cafeaua și berea. Mi-a trecut prin cap că poate ar fi fost o idee bună să mă opresc peste noapte aici, dar a fost doar un gând răzleț.
Următorul sătuc e Muruzabal, unde ești invitat să faci ocolul de care vorbeam, până la Santa Maria de Eunate, o construcție din secolul al XII-lea, a cărei arhitectură este inspirată de cea a Bisericii octogonale a Sfântului Mormânt din Ierusalim. Era deja ora 18:00 când am ieșit din Muruzabal. Indicatorul spre Eunate arăta doar 2 km. Mi-am făcut niște calcule și mi-am spus că merită efortul și că o să reușesc să ajung în timp util la Puente la Reina… ce sunt 2 km pe lângă atâtea zeci pe care îi am deja la activ?
Efortul a meritat. Biserica e superbă – o construcție perfect simetrică, cu excepția absidei semicirculare pe o latură și a scării care ajunge la clopotnița care servea ca turn de veghe și felinar pentru a ghida pelerinii care mergeau pe Camino Aragonés. Clădirea este înconjurată de o colonadă octogonală de 33 de arcade semi-circulare susținute de stâlpi cu capiteluri bogat sculptate. Nu, nu le-am numărat, am luat informația din ghid. În mod normal bisercia trebuia să fie deschisă până la 19:00, dar nu era. La intrare – un grup de nemți, cu ghid, care le povestește despre istoria bisericii probabil. Îi întreb dacă e închis și le spun că am citit că ar trebui să fie deschis până la 19:00. Un tip glumeț îmi spune într-o engleză impecabilă că nu ar trebui să cred tot ce scrie pe internet. Îi zâmbesc și îi arăt panoul din dreapta pe care scrie orarul pentru fiecare sezon și adaug că și în Muruzabal scria la fel, așa că m-am informat din cel puțin două surse credibile. Râde și mă întreabă dacă merg la Santiago. Din vorbă în vorbă aflu că e jurnalist. Știe o mulțime de lucruri despre România, a auzit și de Iași, m-a întrebat dacă avem mulți refugiați ucraineni la Iași și nici nu știu când au trecut vreo zece – cinsprezece minute. Ceilalți colegi i-au făcut semn că trebuie să plece, ne-am luat la revedere după ce mi-a spus că e admirabil curajul pe care îl am să merg singură atâția kilometri. Chiar așa! Nu m-am gândit nicio clipă la asta…
Părea un final de zi perfect. Încă 4,8 km până la Puente la Reina nu e chiar atât de
mult… sau cel puțin nu ar fi trebuit să fie. Pe la jumătatea lor s-a înnorat brusc și eram convinsă că o să mă prindă iar ploaia. La fel de convinsă eram și că mă apropii de Puente de Reina când am zărit pe deal urme de civilizație. Ploaia nu m-a prins, din fericire, Însă despre localitatea de pe deal aveam să aflu că este Obanos și că până la Puente la Reina mai sunt vreo 2,5 km. Oboseala deja își intra în drepturi și seara se apropia cu pași repezi, mai ales din cauza norilor. Singurul gând pe care îl aveam era să găsesc cazare.
Am ajuns la Puente la Reina undeva după ora 20:00. Chiar la intrarea în oraș sunt două hoteluri, dar mi-am spus că n-are sens să mă opresc la ele, mai ales că erau chiar la stradă. Primul albergue care mi-a apărut în raza vizuală, Albergue de Los Padres Reparadores, era închis. Am încercat să sun la ușă, dar… nimic. De altfel, scria mare că se fac cazări până la ora 18:00. Așa că am luat-o spre centru, plină de un elan care mi-a scăzut rapid, invers proporțional cu panica ce începuse să se instaleze. Albergues erau toate închise deja, iar la hoteluri și hosteluri nu era niciun loc liber. Timp de o oră m-am învârtit pe străduțele labirintice, printre mulțimea de oameni gălăgioși și relaxati. Tot ce îmi doream era să găsesc un pat. Atât.
Singura variantă pe care o aveam era o cameră de 60 de euro, ceea ce e exagerat de mult pentru Camino, la un hostel peste care am dat întâmplător. 60 de euro e foarte mult în condițiile date, dar la urma urmei măcar dorm undeva. I-am zis tipului de la recepție că mă gândesc un pic și revin. Am ieșit supărată și am făcut o ultimă încercare la un alt hostel, unde am dat peste Dwani, chinezoaica din Ohio, care mi-a spus că a prins ultimul pat acolo. Eram dezorientată rău și fix când mă pregăteam să îmi iau rămas bun de la ea și să mă duc spre hostelul anterior, Dwani oprește o doamnă care trecea pe stradă: “señora, esta niña no tiene dónde dormir, ¿puede ayudarla?” Doamna m-a întrebat dacă am încercat la Los Padres reparadores, i-am spus că da, dar nu a răspuns nimeni. Mi-a zis să aștept un moment, a dat două telefoane, apoi, cu un zâmbet larg mi-a spus să mă grăbesc spre albergue, că preotul mă așteaptă în față și mă primește. “Buen camino, chica!”
Între timp Dwani dispăruse, iar femeia s-a făcut și ea nevăzută. Am grăbit pasul înapoi, spre refugiul parohial. Preotul mă aștepta în față. Era foarte serios, dar binevoitor. M-a întrebat dacă îmi este foame și mi-a spus că după ora zece jumătate nu mai pot ieși sau intra. I-am mulțumit pentru tot, mi-am lăsat rucsacul și am alergat înapoi spre centru să îmi iau ceva de mâncare. Peste tot era închis, în schimb o multime de restaurante deschise. Dar n-aveam timp… era deja zece și nu voiam să risc. Am întrebat un puști cu căștile în urechi dacă știe vreun magazin deschis la ora asta. Mi-a zis să merg tot înainte și voi găsi pe dreapta o alimentară. În zece minute eram înapoi cu sacoșa plină. I-am mulțumit puștiului și m-am oprit un minut să ascult tangoul care se auzea de undeva de la un etaj. Prin fereastra întredeschisă abia se zăreau două siluete ce se mișcau în ritmul muzicii. Fix tango îmi trebuia mie acum… Dar acordurile alea au rupt tensiunea pe care o acumulasem în ultimele două ore.
Am un pat unde să dorm, am apă și fructe și înghețată. Ce să vreau mai mult? Înainte să urc în pat (da, am un noroc teribil să primesc mereu patul de deasupra…), m-am întâlnit cu Nancy. Ce bucurie sa văd un chip cunoscut! Am adormit plângând, îmbrăcată cu hainele pe care le purtasem întreaga zi, pentru că lumea din cameră dormea deja și mi-a fost teamă să nu deranjez. Nu-mi mai simțeam picioarele. Cu un ultim efort mi-am privit ecranul telefonului: 34,9 km azi. Ce zi! (va urma)
You might also like
Leave A Reply