Ziua 7: Estella – Los Arcos

M-am odihnit tare bine la Estella, am profitat la maximum de ziua asta de odihnă și mi-am reîncărcat bateriile cu energie bună. Și dacă tot mi-am luat o cameră privată pentru o noapte, am profitat și de faptul că nu mă dă nimeni afară la prima oră, așa că am lenevit, apoi am mai făcut un duș și am savurat mult și bine cafeaua în bucătărie. Am ascultat chiar și horoscopul pe Magic FM, așa, ca să mă simt un pic ca acasă.

Am plecat din Estella pe la 10:00, după ce am trecut pe la Oficiul de turism ca să îmi pun ștampila pentru ziua anterioară, pe care am petrecut-o în Estella. Am ieșit prin Puerta de Castilla și am plecat plină de elan spre primul obiectiv al zilei – Irache, care e relativ aproape. Mor de curiozitate să văd fântâna cu vin despre care am citit în ghidul meu despre Camino. Și curiozitatea mi-a fost satisfăcută, la propriu și la figurat.

Dar ce m-a impresionat mai mult decât celebra fântână este curtea unui fierar din Ayegui, din ale cărui mâini ies adevărate opere de artă, pe un fundal sonor pe măsură: cât am stat acolo s-a auzit non-stop Lynyrd Skynyrd (mulțumesc Delia pentru dezambiguizare). A fost tare simpatic domnul fierar, mi-a explicat de ce peste tot pe Camino, pe lângă crucea templierilor și scoică, apare laba de gâscă (pata de oca). Se pare că gâștele sunt un fel de păsări esoterice pe Camino, având rol de călăuze. De altfel, la Pamplona există un Christ răstingnit, ale cărui brațe sunt în unghi de 45 de grade, formând o “pata de oca”. Mi-a plăcut mult popasul ăsta chiar la început de zi.

Și mi-a mai plăcut că iar era să mă rătăcesc și un domn m-a readus pe drumul cel bun. Asta se întâmplă mereu pe Camino. Sunt porțiuni fără semne, în care îți apar din senin intersecții. Cum știi să o iei pe drumul ce bun? Știi… pur și simplu! Iar dacă o iei cumva pe drumul greșit, apare imediat cineva care te atenționează asupra acestui lucru. E fantastic!

La scurt timp după Irache ai opțiunea să o iei fie prin Luquin, fie prin Villamayor. Eu am luat-o prin Luquin, pentru că m-am ghidat după mesajul trimis de Ashu aseară, care m-a sfătuit să o iau pe acolo pentru că e un traseu frumos. Celălalt drum e mai anevoios, chiar dacă foarte mulți pelerini optează pentru el.

Pe drum am trăit niște emoții tare frumoase. Mi-am amintit iar de copilărie și de bunici. Empanadas cu pui pe care mi le luasem la pachet din Estella mi-au adus aminte de tocănița cu carne și rântaș, pe care o făcea bunica, iar potecile de prin păduri m-au purtat din nou cu gândul prin amintirile din copilărie. Un fel de Proust și madlena lui, doar că nici eu nu-s Proust și nici empanada nu e madlenă.

M-am gândit din nou la motivele pentru care sunt pe Camino acum și despre care mă întreabă toată lumea; nimic special, asta e un fel de întrebare laitmotiv pe Camino, la fel ca alte câteva. Mi-am amintit că la Roncesvalles trebuia să bifez motivul pentru care fac călătoria aceasta și am bifat “spiritual” și “cultural”. Dar dincolo de asta mă întreb și eu uneori ce caut aici. Am timp să aflu și sunt convinsă că voi afla până la final…

Cu gândurile astea în cap și cu multe altele, legate de ce rost au postările mele pe blog ori de ce mă agit atâta în continuare pentru toate am ajuns relativ rapid la Luquin. M-am gândit mult la toate reacțiile oamenilor la postările mele, la mesajele pe care le primesc zilnic pe diferite canale de comunicare. Sunt copleșită! Cineva mi-a scris azi că își dorește de mulți ani să facă El Camino, dar că nu a avut curaj și că acum e sigură că îl va face, pentru că eu sunt o inspirație… Wow! Și mi-a mai scris persoana respectivă să o trec pe lista de întâlniri pe care o să le am la întoarcere. Din nou… wow! Nu m-am gândit la ce voi face cu toată experiența asta la întoarcere. N-am un plan. Nu mi-am propus să scriu o carte și nici să fac ceva anume legat de Camino. Dar uite, acum îmi trece prin cap că aș putea organiza o întâlnire faină cu voi, cei care m-ați citit și m-ați încurajat. Rețin ideea și vom vedea ce se alege de ea.

Revedind… dacă până la Luquin a fost splendid, ultimii kilometri de azi au fost horror. 10 km prin câmp, cu soare în cap, apoi, deodată, cu nori și furtună. Când m-a prins furtuna sus în Pirinei am zis că mai rău de atâta nu se poate… Ei bine, se poate! Exact ca în viață, pe Camino întotdeauna se poate “mai rău de atât”, la fel cum se poate “mai bine de atât”. Am trecut pe lângă niște ziduri părăsite într-o vie, aș fi putut să mă opresc acolo, dar nu, eu am fost vitează, convinsă fiind că nu va începe furtuna prea curând. Proastă idee! În zece minute eram udă leoarcă cu tot cu mama pelerinei. Am mers prin furtună aproape un kilometru până am dat de niște tufe, ca să mă adăpostesc măcar un pic, pentru că ploaia biciuia efectiv cu mărgele mici de gheață, iar norii se rupeau deasupra mea cu tunete și fulgere.

Pe drum m-am întâlnit cu un alt pelerin, un domn în vârstă care era mai prost echipat ca mine, dar mult mai calm. O vreme ne-am adăpostit împreună, lângă niște tufe, apoi el a plecat. L-am ajuns din urmă și l-am depășit, dar ploaia s-a întețit. Parcă îmi făcea în ciudă. Îmi era frig și mâinile îmi tremurau pe bețe. Am început să plâng și m-am trezit urlând în plin câmp: De ceeee?! Nu mi-a răspuns nimeni, evident, dar măcar m-am descărcat. Apoi m-am și calmat. Am stat vreo jumătate de oră în tufa aia de măceș. Apoi, când s-a oprit ploaia, am mers o bucată bună prin apa care îmi ajungea la glezne. El Camino devenise El Rio… un râu roșu, plin de lut lipicios pe care îl simțeam în papuci. Dar ce era mai greu, trecuse. M-a apucat râsul așa lipăind prin noroi. Doamne, ce zi!

Ultimii doi kilometri au fost chiar faini. Ca să fie totul complet, am intrat și într-un Zoom cu organizatorii Boovie, unul din cele două proiecte pe care le-am luat cu mine pe Camino, metaforic vorbind. Așa că da, uite, aș putea scrie istorie… ca unul dintre profii ăia nebuni, care sunt în stare să intre într-o ședință, după o furtună în câmp, pe El Camino doar pentru că Boovie e un proiect genial, în care cred și pe care copiii mei de la școală îl adoră.

Am ajuns la Los Arcos în jur de ora 17:00, evident, fără vreo rezervare. Dar, ca de obicei, totul se rezolvă pe Camino, iar de data asta s-a rezolvat chiar ușor. M-am cazat la Albergue La Fuente Austria, un locșor hippie așa, în felul lui, cam ciudățel, dar ok. M-am întâlnit cu Soo și Wan, care mi-au oferit din cina gătită de ei. Am stat împreună la masă, apoi am vorbit despre copii, despre joburi și despre câte și mai câte. Ei au 34 de ani. Plănuiesc să facă un copil după El Camino. Îmi sunt tare dragi.

Seara l-am cunoscut pe Valentin, primul român cu care mă întâlnesc pe Camino. Recepționera mă anunțase că mai este un român în albergue și m-am bucurat să aud asta. Am stat vreo oră la povești, apoi ne-am văzut fiecare de ale lui. Mâine e o zi grea – aproape 30 de km până la Logrono. Unii pelerini spun că se vor opri la Viana. Eu voi vedea pe parcurs. Până mâine… odihnă! (Va urma!)