Am scris rândurile astea pe apucate… în tren, în aeroport, în avion, în pat, înainte să adorm. Le-am lăsat să dospească și să se contopească cu energia bună ce a umplut spațiul dintre momentele în care am notat câte ceva. Pe 29 mai s-au împlinit trei ani de când am pornit pe Camino Francez, în aventura vieții mele. I-am aniversat cum nu se putea mai frumos, cu o călătorie la Sahagún, care între timp a devenit… acasă.
Firește, nu este prima dată când merg la Sahagún. Și nici a doua oară. Cred că dacă le număr pe toate, aceasta a fost a cincea oară când am poposit la Sahagún, orășelul acesta pitoresc, aflat chiar la jumătatea distanței, pe Camino Francez; în plină meseta, de data aceasta acasă la noi, căci între timp căsuța de pe Calle Antonio Nicolas 37 a devenit locuibilă. Nu am renovat-o complet încă, dar în cele aproape trei săptămâni de când e acolo, Gheorghe a reușit să facă minuni, așa că da, pot spune că la final de mai am fost pentru două zile acasă, la Sahagún. Am dormit acolo, am făcut curățenie, am pregătit fructe pentru pelerini, m-am revăzut cu oameni dragi, am cunoscut alți oameni care încep deja să îmi devină dragi și la final de călătorie am plecat înapoi, acasă, la Iași, cu sufletul încărcat de bucurii simple, cât să mă țină până în august, când voi reuși să mă reîntorc în Sahagún.
Drumul de la Iași la Sahagún a durat în total aproape 9 ore: 4 cu avionul, una cu metroul, 2 și jumătate cu trenul, iar restul – așteptări între mijloacele de transport. E obositor, dar niciodată nu mi s-a părut un drum întortocheat mai ușor de suportat. Am plecat vineri la prânz, după școală. Tot drumul mi-am amintit cum am trăit ziua asta de 29 mai cu trei ani în urmă… zborul spre Paris de atunci, apoi călătoria memorabilă cu trenul, din Gara Montparnasse până în Bayonne și pe urmă spre Saint-Jean-Pied-de-Port… Parcă a fost ieri și în același timp parc-a trecut o veșnicie. Cine s-ar fi gândit că peste exact trei ani mă voi afla într-un tren care mă va duce de la Madrid la Sahagún, în mijlocul Camino Francez, la căsuța mea pe sub ferestrele căreia în fiecare dimineață se aud pași de pelerini. Mă trec fiorii. Îmi vine să plâng și-mi dau voie să fac asta. M-am oprit pentru câteva clipe în gară, când am coborât din tren. E o liniște ireală. Apoi, pe măsură ce mă apropii de animația micului oraș, simt cum mă integrez în peisaj. Săgețile de Camino, scoicile, indicatoarele, rămășițele apusului atârnând încă de clopotnița de la Santa Cruz… Simt că plutesc.
Am găsit casa cu un aer primitor, total schimbat față de acum o lună jumătate, când am pășit în ea pentru prima dată. Băieții au curățat locul și au reușit să o facă locuibilă, atât cât să putem poposi aici și să primim oaspeți care vor dori să ne treacă pragul cât timp reușim să stăm în Sahagún deocamdată. Va trebui să contactăm un arhitect care să ne facă un plan de renovare completă, pe care sperăm să-l putem pune în practică în vara următoare. Până atunci, ne ocupăm de strictul necesar și doar ne bucurăm de ceea ce ni se întâmplă.
Vineri am adormit imediat de cum am sosit, după o zi lungă de călătorie. Sâmbătă m-am trezit cu noaptea în cap, nerăbdătoare să fac tot felul de lucruri aparent banale. Am făcut curățenie în toate dulapurile din bucătărie, am sortat lucruri, am fost la piață, l-am cunoscut pe nepotul fostului proprietar, care are magazinul de fructe, undeva, în centru, chiar lângă Biserica San Lorenzo. Am dormit, pentru prima oară după ani de zile, după-amiaza. Am amenajat măsuța cu fructe pentru pelerini, pe care am amplasat-o pe trotuar, la intrarea în casă. Am băut caffe con leche și bere la pahar. Am fost la cumpărături, la Dia. Am mâncat empanada. Am înșirat rufe pe sârma improvizată din curte. M-am întâlnit cu părintele Paul. Câte nu am făcut… și toate într-o banală zi de sâmbătă…
Târgul de sâmbătă, din Sahagún, e un furnicar de energie. Începând din Plaza Mayor, pe toată Avenida de la Constitucion și pe străduțele laterale, tarabele colorate creează o atmosferă incredibilă. Găsești orice, de la haine și accesorii, la fructe și legume, brânzeturi, obiecte casnice, răsaduri, absolut orice. Și mai presus de toate, găsești oameni joviali, dispuși să te ajute atunci când e nevoie, oameni care îți zâmbesc fără să te cunoască, te îndeamnă să le cumperi marfa fără să te sufoce. E foarte aglomerat, dar e plăcut. Îmi exersez spaniola fără emoție, pentru că localnicii sunt obișnuiți cu pelerinii, așa că dacă nu vorbești bine spaniola te corectează blând, fără să-ți dea sentimentul că ești străin. Cred că aș fi petrecut ceasuri întregi la târg, dacă n-aș fi avut alte treburi de făcut acasă. Îmi amintesc că prima dată când am luat contact cu târgul din Sahagún a fost în 2024, când eram voluntară la Albergue Santa Cruz. Și atunci, ca și acum, am simțit o energie aparte în mijlocul mulțimii acesteia de oameni frumoși, pe care greutățile vieții par să nu-i fi împovărat la fel ca pe alții. Poate că este doar o impresie subiectivă. Un lucru e clar… știu cum vor fi sâmbetele mele când voi locui aici.
Noaptea, în weekend, orașul e tare animat. Oamenii se bucură de plimbări sub lumina lunii, de conversații vesele, de bere rece și tapas. Era cu mult trecut de miezul nopții când am intrat în casă, după ce am bătut străzile și ne-am bucurat de atmosferă. În două săptămâni vor începe sărbătorile. Sahagún e renumit pentru tradiționala alergare a taurilor pe străzile orașului. Centrul e plin deja cu afișe care anunță tot felul de evenimente legate de Fiesta de San Juan. Ce rău îmi pare că nu sunt aici la mijloc de iunie… cel puțin nu anul acesta.
Duminică dimineața m-am trezit în triluri de păsări. Am privit minute în șir acoperișurile caselor de la fereastra dormitorului și la capătul lor, spre orizont, La Virgen Peregrina, strălucind în lumina răsăritului, sus, pe deal. Îmi va rămâne mereu imaginea asta întipărită în minte. După cafea, m-am întâlnit la Asturcon cu părintele Paul. Am vorbit mult, am râs, am povestit câte și mai câte. E o minune de om. Apoi ni s-a alăturat și Joana. Draga de ea, este însărcinată în ultima lună, trebuie să nască din clipă în clipă. Joana este agenta imobiliară căreia îi datorez, în mare parte, achiziția casei din Sahagún. E tare simpatică și am avut de la început feelingul că ne vom împrieteni. Nu vorbește decât spaniolă, dar ne înțelegem cumva mereu. Mi-a rămas în minte imaginea noastră la măsuța rotundă de sub platanul de la Asturcon… o spaniolă din Sahagún, o româncă din Iași și un preot marist din Insula Vanuatu… bucurându-se de simplitatea unei dimineți de duminică, în Sahagún, la mijloc de El Camino. Doamne, câtă bucurie poate fi în simplitatea asta în care, dincolo de toate, există un fel de limbaj universal, pe care îl purtăm cu toții în noi, dar pe care îl descoperim uneori atât de târziu în viață…
Măsuța noastră cu fructe îi oprește din drum pe pelerini. Unii se apropie timid, din curiozitate, alții trec mai departe fără să o observe, alții se opresc și îi fac poze. Se bucură de fructe și de gestul în sine, că cineva a pus acolo, în stradă, un coș cu fructe din care pelerinii să se servească, gratis. Mă bucură enorm bucuria lor. Nu pot descrie sentimentul. Îmi amintesc perfect ce simțeam eu, când, pe drum, întâlneam astfel de locuri. Era raiul pe pământ… Bucuria pelerinilor mă face să retrăiesc momentele acelea. Uneori am sentimentul că prin tot ce fac de trei ani încoace, încerc din răsputeri să nu pierd contactul cu miracolul acelei experiențe care pentru mine a fost magie pură. Primul Camino… nu va mai fi altul ca el, știu asta, dar mai știu că acum am găsit calea prin care să-i păstrez vie amintirea…
Înainte de amiază, la măsuța cu fructe s-au oprit Bill și Jesus, doi americani. Bill era atât de încântat de ideea mea de a le oferi fructe gratuit pelerinilor, încât nu s-a putut abține și mi-a întins 10 euro. Nu e nevoie, i-am spus, e o bucurie pentru mine să ofer gratuit fructele. Te rog, ia-i! mi-a zis cu bunătate în glas. Ia-i și cumpără mai multe fructe pentru pelerini, nici nu știi cât de mult înseamnă ceea ce faci. I-am luat, cam stânjenită, și i-am promis că voi cumpăra mai multe fructe… ceea ce am și făcut.
Seara am mers la Albergue Santa Cruz, unde am participat la cafeaua pelerinului. Tare dor îmi era să aud povești de pelerini din lumea largă. Au fost multe… cred că vreo 20 de pelerini, din diferite colțuri ale lumii, majoritatea pentru prima oară pe Camino… o mamă care și-a pierdut copilul abia născut, un scriitor care a revenit pe Camino după 30 de ani ca să își scrie autobiografia, o văduvă care și-a îngrijit soțul paralizat ani de zile, un tânăr care a renunțat la profesie și își caută drumul, o adolescentă care își serbează ziua de naștere chiar azi și căreia i-am cântat Happy Birthday… o diversitate de oameni, cu poveștile lor, cu suferințele și cu căutările lor, uniți toți de același drum dătător de speranță. Am simțit o bucurie imensă să împărtășesc cu ei faptul că după trei Camino parcurse și o experiență de voluntar în albergue, am ajuns să vin la mine acasă, pe Camino.
Mi i-am imaginat pentru o clipă pe toți stând la măsuțe în cafeneaua Simply Camino ori la umbra măslinului din curtea noastră. Mai e până acolo… Cafeneaua prinde contur momentan doar în mintea mea, iar măslinul încă nu e plantat… și nu vor fi ei, poate, dar vor fi alți pelerini ca ei cei care vor umple imaginea care acum e doar în fantezia mea; vor fi alți pelerini, mereu și mereu alții… unii poate vor reveni, alții poate vor poposi doar un ceas ori două… dar știu sigur că pentru o parte dintre ei popasul la Simply Camino, casa simplă de pe Calle Antonio Nicolas 37, va fi revelator. Așa simt… Și tot ce-mi doresc este ca locul acesta să devină cândva așa cum este el deja în visurile mele.
Leave A Reply