Mă tot gândesc de ceva vreme la faptul că n-am mai scris pe blog despre ceea ce fac eu la școală, ca profesor, despre lucrurile în care cred atunci când vine vorba de profesia mea, pe care, trebuie să recunosc, îmi este uneori din ce în ce mai greu să o practic într-un sistem educațional care anul acesta a fost mai haotic decât în toată cariera mea de profesor. Dar una dintre abilitățile noastre, ale profesorilor, este supraviețuirea, așa că nu mă plâng, ci continui să fac în continuare ceea ce fac de aproape 25 de ani – să contribui atât cât pot la devenirea unor oameni. Citesc adesea în presă, în social media, despre reușite ale colegilor mei, despre proiecte frumoase, despre premii obținute, despre activități care s-au bucurat de succes. Și e minunat să vezi că, în timp ce sistemul se scufundă și încearcă să ne tragă la fund odată cu el, există atâtea inițiative prin care educația se salvează. Nu e de ajuns, știu, dar tot e ceva. Ce mi-aș dori să văd mai des în spațiul public sunt însă și informații despre proces; povești despre drumul pe care îl străbat astfel de inițiative de succes ca să ajungă să schimbe ceva în bine. Și mi-aș dori să văd mai multe despre lucruri simple pe care le fac profesorii nu doar pentru a primi lauri, ci pentru că le pasă. Din păcate acestea sunt de prea multe ori trecute cu vederea. Cred că avem nevoie de astfel de modele complete, care să-i motiveze pe profesori (și nu doar pe ei) să îndrăznească să facă lucrurile diferit.
Trecând peste aceste gânduri răzlețe, în marea de birocrație care ne înconjoară la finalul de an școlar, zilele acestea am avut de mai multe ori impulsul de vorbi despre un proiect pe care îl pun în practică de mai mulți ani, atunci când predau ore de literatură la clasa a zecea. Și de fiecare dată îmi aduce satisfacții nebănuite, care n-au legătură cu diplome ori cu cifre și clasamente, ci cu felul în care văd „cu ochii mei” cum niște copii se transformă în oameni mari, a căror maturitate se conturează prin astfel de experiențe. Nu am în fiecare an în încadrare o clasă de-a zecea, dar anul acesta am avut. Și am pus din nou în practică o idee care mi-a venit cu ani în urmă, atunci când am predat genul dramatic și pe care în timp am tot șlefuit-o, până a devenit un model didactic. Sună pretențios poate, dar altă sintagmă mai potrivită nu găsesc momentan.
Așadar, genul dramatic, clasa a zecea… Pentru că predau la profil real, îmi este aproape imposibil să am suficient timp pentru a discuta despre două piese de teatru, în cele 3 ore pe săptămână. Țin totuși să o fac, pentru că îmi doresc ca elevii să perceapă teatrul în complexitatea lui, atât cât pot ei la 15 -16 ani; să înțeleagă că teatrul înseamnă, deopotrivă, și comedie și dramă și că textul nu e suficient pentru a ajunge la miezul unei piese. Așa că mă străduiesc să discut despre cele două texte „clasice” propuse de majoritatea manualelor – O scrisoare pierdută, de I.L. Caragiale și Jocul ielelor, de Camil Petrescu. Uneori înlocuiesc Jocul ielelor cu Act venețian, de același autor. Din experiență știu că mulți profesori nici nu își bat capul prea tare cu această dilemă, alegând, din start să dea prioritate comediei, căci „e în programa de Bac” – un criteriu care, din păcate, guvernează în predarea literaturii în școala românească. Dar să nu generalizăm! Recunosc, îmi este destul de greu să îi fac pe elevi să citească cele două piese. Le dau suficient timp, abordăm tot felul de metode, încercăm să conectăm textele cu realitatea de azi, citim pe fragmente, vizionăm puneri în scenă; nu ne iese mereu, dar cumva reușim să ne apropiem de texte și cred că în final asta e ceea ce contează. Doar că receptarea textului dramatic nu înseamnă doar lectura textului în sine, ci și a spectacolului/ a spectacolelor prin care opera este adusă în scenă. Nu ai cum să înțelegi în profunzime opera dramatică, decât dacă mergi și în sala de spectacol sau (dacă vrei să treci la nivelul următor) decât dacă transpui tu însuți textul în spectacol. Acest al treilea nivel a generat ideea pe care încerc să o perfecționez cu fiecare generație cu care discut despre dramaturgie. Iar anul acesta, am adăugat încă un strat – interacțiunea cu receptorul/publicul.
Să explic ce fac, concret. Atunci când încep unitatea despre textul dramatic, după lecțiile introductive, în care povestim despre cum a apărut ideea de teatru încă din antichitate și cum a evoluat ea până în zilele noastre, fac o „înțelegere” cu elevii – în loc de un test insipid la final de unitate, cu note la fel de insipide și irelevante, punem umărul la un proiect din care toată clasa iese câștigată. Ne împărțim în două „tabere” – una se „dedică”mai mult comediei, cealaltă mai mult dramei. Și pe parcursul săptămânilor în care discutăm despre cele două piese de teatru, fiecare dintre tabere va trebui să pregătească un mini-spectacol, de 25 de minute, în care să pună în scenă fragmente relevante din piesele studiate, astfel încât un spectator care habar nu are despre ce este vorba în text, să poată înțelege ceva. Elevii primesc câte o fișă cu instrucțiuni, date limită până la care trebuie să facă anumite activități etc. Ei aleg scenele, își creează costumele, decorurile, afișele de promovare a piesei, tot. Eu sunt pe post de consultant, îi ajut atunci când au nevoie, dacă au nevoie și mă asigur că avem spațiul necesar și public. Totul se desfășoară la școală. La o dată anume, aleasă împreună, are loc „reprezentația”, promovată înainte cum se cuvinte, prin afișe create tot de ei.
Pe parcursul pregătirii proiectului, în orele de la clasă, am grijă să vizionăm fragmente de spectacol din cele două piese. Este un exercițiu bun și foarte captivant pentru elevi – să compare textul (replici, indicații scenice) cu ceea ce văd pe ecran; să compare puneri în scenă diferite ale aceleiași piese. Anul acesta am adăugat încă un element la aceaste exerciții. Am discutat despre teatrul radiofonic. Unii dintre copii habar nu aveau că există așa ceva. Am făcut un exercițiu de deconstrucție atipic, pornind de la Jocul ielelor, a cărui adaptare radiofonică e la îndemână, pe YouTube.
Desigur, din toată construcția aceasta de înțelegere a genului dramatic nu poate lipsi mersul la teatru. Nimic nu se compară cu participarea la spectacolul propriu-zis. Este însă dificil să ne sincronizăm mereu cu stagiunea Teatrului Național. O scrisoare pierdută este uneori jucată, însă de piesele lui Camil Petrescu nu-mi amintesc să le fi văzut vreodată pe lista teatrului ieșean. Dar nu asta este important. Important e să mergem la teatru, pur și simplu. Să vedem spectacole, să simțim atmosfera, să înțelegem, pe viu, ce se întâmplă acolo, pe scenă. Ba chiar e mai bine că vizionăm alte piese decât cele pe care le studiem în clasă. Acum, nu vă imaginați că reușesc mereu să merg la două piese de teatru cu aceeași clasă, în decurs de o lună de zile. Nu, nu-mi iese mereu. Dar măcar la una tot mergem. Iar după ce mergem, a doua zi, la școală, o întoarcem pe toate părțile. Anul acesta am mers la „Colivia” („Un fil à la patte”) lui Georges Feydeau, un spectacol consacrat, care se joacă pe scena Naționalului ieșean de prin 2015. Comedie clasică, de moravuri, destul de ușor de receptat pentru clasa a zecea. În plus, un detaliu important, care poate deschide multe discuții – premiera piesei, regizată de autorul însuși, a avut loc în 1894, deci în aceeași perioadă în care Caragiale își publica comediile sale. În alți ani am făcut alte alegeri, în funcție și de oferta stagiunii, dar și de cum i-am simțit pe elevi, care, de la o generație la alta, sunt din ce în ce mai diferiți în ceea ce privește multe aspecte legate de disponibilitatea de a recepta arta.
Un alt strat pe care l-am adăugat în timp proiectului este „publicul” și tot ce implică prezența lui în actul teatral. Se întâmplă ca anul acesta să am în încadrare și o clasă de a noua, așa că mi-a venit ideea ca la mini-reprezentațiile date de elevii de clasa a zecea, cei de clasa a noua să fie publicul. Desigur, am anunțat fiecare clasă în parte ce implică acest lucru și am făcut totul cu acordul lor. Și pentru că am vrut să valorific la maximum acest „experiment educațional”, mi-am propus ca ulterior să discutăm și despre ce înseamnă să oferi și să primești feedback. Cei de-a noua au primit drept sarcină de lucru, ca după fiecare dintre cele două reprezentații să ofere feedback scris, simplu, pe post-it-uri colorate, pe care le-am lipit pe tabla de lângă scenă. La final, cei de-a zecea le-au citit… A doua zi, la fiecare dintre ore am reluat lectura feedback-urilor și am am avut o discuție extrem de interesantă și, zic eu, utilă, despre cât de important este să știi să oferi, dar să și primești feedback în contexte variate din viața reală. La anul vom relua proiectul, căci elevii mai mari și-au manifestat de pe acum dorința de a fi spectatori la reprezentațiile pe care le vor da colegii lor mai mici.
Toate exercițiile acestea i-au scos pe adolescenți din zona de confort, dar nu doar pe ei, ci și pe mine, ca profesor, căci nu e chiar simplu să jonglezi cu toate planurile astea ce par a fi „pe lângă programă”. E drept, nu le-am dat să facă eseuri după șablonul de la bacalaureat și nu le-am dat nici test la final. Asta mi-a permis să economisesc niște timp prețios, pe care l-am folosit pentru a face exercițiile practice. Am ales să fac lucrurile așa cum consider eu că ar trebui făcute, fără să mă împiedic de clișee. Și sunt convinsă, fără lipsă de modestie, că puse cap la cap, toate activitățile care au făcut parte din acest mic proiect, valorează mai mult decât o sută de eseuri „pentru bac”. Există, desigur, loc de mai bine. La anul perfecționăm modelul și revenim cu noutăți.
De ce am vrut să scriu neapărat despre toată povestea asta? SImplu: pentru că e nevoie de modele și de experiențe povestite; pentru că dacă vrem ca „sistemul” să nu ne sufoce, e nevoie să avem curajul să gândim „out of the box”. Mi-au tot sunat în minte zilele astea câteva cuvinte pe care le-am citit în biografia unuia dintre speakerii care vor fi prezenți în toamnă la ConnectED 3.3 – „literatura nu se predă, ci se discută” – și cred că asta e ceea ce mi-aș dori să înțeleagă cei care cred că literatura încape în 3 ore pe săptămână, într-o listă cu autori canonici și-n câteva șabloane ale unui examen.
You might also like
Leave A Reply