Punct, virgulă sau punct și virgulă… și de la capăt

Din nou la școală. Aș minți dacă aș spune că muream de curiozitate să văd cum va fi. Anul acesta am în încadrare două clase terminale, a XII-a și a VIII-a, așa că eram oricum pregătită, într-un fel sau altul, pentru această revenire atipică în mediul offline, pentru că „revenire la normalitate” nu îi pot spune, oricât m-aș strădui să o fac. Și adevărul e că nici nu mă străduiesc, pentru că „normalitatea”, oricum o fi ea, nu s-a aflat vreodată în topul preferințelor mele existențiale.

N-am ascuns nicio clipă faptul că prefer școala online, în contextul acesta nefavorabil și în condițiile în care în sistemul educațional românesc se petrec prea multe lucruri pe care le poți plasa fără prea mare osteneală într-o piesă imaginară de teatru absurd, pe care pandemia nu a făcut decât să o ducă spre apogeu. Asta nu înseamnă că tehnologia mi-a luat mințile și că mă dezic de ceea ce de vreo douăzeci de ani încoace fac în meseria mea. Spun doar că am obosit să dau curs temerilor pe care schimbările fără cap și coadă, intervenite uneori de la o zi la alta, ni le inoculează tuturor. Am devenit cumva imună la tot. Nu, nu nepăsătoare, ci doar imună! Mi-am dezvoltat un sistem de anticorpi împotriva incompetenței, a panicii, a ticăloșiei, a fricii și mai ales a lucrurilor făcute de mântuială. Și da, fără falsă modestie, sunt mândră că am reușit să fac asta. Pentru mine e singurul mod de a supraviețui profesional în vremuri tulburi.

M-a făcut să zâmbesc zilele trecute un context oarecare, în care cineva a ținut să îmi aducă la cunoștință o stare de fapt, cu bune intenții, desigur, apăsând onest pe ideea că „vă spun dumneavoastră asta pentru că vă consider un om obiectiv, care face orice pentru dreptate.” Nu-i chiar așa, evident… Nu știu dacă mă simt capabilă să fac chiar orice pentru dreptate, dar, în tot cazul, mă străduiesc. Întoarcerea asta la școală, în condiții destul de hazardate, aș zice, mi se pare totuși nedreaptă. Și nu spun de ce, pentru că mi-ar trebui mult prea multe cuvinte.

Azi am plecat spre școală plină de elan. M-am trezit cu mult înainte de ora obișnuită, mi-am pregătit minuțios recuzita, am debordat de optimism, fără să mă las gâtuită de emoții și de sentimentalisme inutile. În următoarea perioadă voi practica o struțo-cămilă de învățământ online/ offline, în funcție de datele incerte care oricum se schimbă de la o zi la alta uneori. Incoerența asta e deprimantă de-a dreptul. Și cred că ea este cea care m-a obosit cel mai mult din martie 2020 încoace. O vreme, le-am tot găsit circumstanțe atenuante celor care au deciziile în mână. De ceva timp am devenit însă intransigentă. Nu mai suport bâlbâiala asta sufocantă și nici toată vorbăria din jurul unui nimic ce pare să crească de la o zi la alta. Singurul lucru care mă ține în continuare ancorată în optimism e ceea ce îmi oferă, necondiționat, copiii, indiferent că sunt mici sau aproape absolvenți. Ei sunt o generație altfel. Văd asta pe monitor, în clasă și în propria casă. Și ei vor schimba lumea, nu am nicio îndoială în această privință. Doar că pentru a face asta au nevoie de noi – de noi, optimiști, rezistenți, cu capul pe umeri și nu plecat sub povara nimicului.

Mi-a plăcut azi la școală, pentru că am zâmbit, am vorbit de mi s-a uscat gâtul și mi s-au aburit ochelarii pe care încă nu știu cum să îi port cu mască. Mi-a plăcut pentru că m-am simțit vie și pentru că am reușit să rămân lucidă, în cel mai primar sens al cuvântului. Căci altfel… totul este exact așa cum mi-am imaginat că va fi… Obositor. Ciudat. Incomplet.