M-am trezit de dimineaţă cu gândul că sunt un călător incurabil. Sunt deja de trei zile aici, în inima Europei, şi încă nu reuşesc să-mi potolesc dorinţa de a vedea cât mai multe locuri şi oameni frumoşi. Îmi dau seama că sunt un călător haotic, al cărui spirit de organizare se dizolvă rapid în spontaneitatea momentului. Oricât încerc să îmi fac un plan al zilei de mâine, nu reuşesc, pentru că mereu descopăr altceva, mereu îmi doresc să văd mai mult, să cunosc mai mult şi spontaneitatea are parcă întotdeauna o forţă mai mare decât planurile minuţioase pe care încerc să le încropesc de la o zi la alta. Bunăoară azi…
Îmi propusesem încă de luni ca astăzi să vizitez Parlamentul European, aşa cum o face orice om obişnuit, ajuns întâmplător sau nu, în Bruxelles. Cum însă vizitele individuale sunt la ore stricte, două pe zi, nu am reuşit nici astăzi să mă organizez. Mi-am petrecut dimineaţa scriind şi aruncând din când în când câte un ochi la cerul de un cenuşiu impenetrabil. Convingerea că va fi o zi ploiaoasă şi gândul că nu mi-am cumpărat încă o umbrelă, aşa cum am fost sfătuită încă din prima zi, nu-mi dau pace. Reuşesc totuşi să mă concentrez suficient încât să îmi fac treaba, aşa că plec mulţumită spre Berlaymont, unde întâlnirea de prânz a devenit deja ceva familiar. Astăzi este totuşi o zi specială – prima conferinţă de presă oficială la care asist. Comisarul Dacian Cioloş vine la briefingul de prânz pentru a prezenta ziariştilor situaţia în care se află UE în urma embargoului impus de Rusia şi care sunt instrumentele cu care se va opera pentru a gestiona această criză. Conferinţa de presă nu este foarte lungă, însă, chiar dacă nu sunt interesată în mod direct de subiect, reţin datele importante ale problemei – afectarea pieţei economice agro-alimentare, în urma interdicţiei impuse de Rusia pe 6 august constituie o preocupare primordială a Comisiei Europene care va lua toate măsurile pentru ca producătorii să nu fie afectaţi de criză. Declaraţia lui Cioloş legată de resurse financiare pentru soluţionarea crizei generează întrebări, suspiciuni şi supoziţii cărora comisarul, împreună cu experţii şi cu purtătorul său de cuvânt le răspund prompt. După conferinţă, aceeaşi schimbare de registru ca şi în zilele precedente.
 |
| Dacian Cioloş la conferinţa de presă |
Azi – Musées Royaux des Beaux Arts deBelgique. De fapt, îmi propun să vizitez doar Muzeul Magritte, pentru că m-a trecut un fior bizar, atunci când am citit pe unde pe net că aici, la Bruxelles, se află cea mai mare colecţie de lucrări ale lui Magritte, maestru al suprarealismului, unul dintre prictorii ale cărui tablouri le-am descoperit întâmplător, cu ani în urmă, păstrând în suflet emoţia unică pe care mi-au generator păsările prin care se vede cerul sau oamenii bizari, cu chipuri ascunse de văluri sub care se simte tristeţea. M-am îndreptat, aşadar, cu paşi curioşi către Muzeul Magritte, după ce am traversat din nou Parc de Bruxelles, unde printre frunzele palide împrăştiate pe covorul încă verde al ierbii se odihneau sfioşi câţiva porumbei, amintindu-mi involuntar de tablourile lui Magritte cu porumbei prin care se vede cerul. Trebuie să recunosc însă că la muzeu am resimţit oarecum acelaşi gen de dezamăgire care mi-a umbrit o vizită în Muzeul Picasso din Malaga, cu câţiva ani în urmă. Nu am regăsit, printre numeroasele tablouri şi schiţe din expoziţie pe cele pe care mi-aş fi dorit să le văd cel mai mult. Mi-am bucurat totuşi privirea cu capodopere precum L’art de la conversation, Le retour sau L’Empire des lumières, a căror imagine am purtat-o cu mine toată după-amiaza, într-o plimbare fără ţintă precisă, pe aceleaşi străduţe înguste care m-au fascinate ieri.
 |
| Musées Royaux des Beaux Arts deBelgique |
Iniţial îmi propusesem să ajung la Atomium, celebrul simbol al oraşului, amplasat undeva departe de pitorescul burg înţesat de oameni ce par să se lase purtaţi de aromele îmbietoare ale ciocolateriilor ce întâmpină la tot pasul. Am amânat însă vizita pentru că mi-am dat seama că e prea mult pentru azi. Mi-am acordat în schimb răgaz să mai hoinăresc pe străzile boeme şi să-mi umplu sufletul de frumos, în acord cu pânzele lui Magritte. Poposesc câteva clipe într-un salon de muzică în aer liber din faţa Muzeului de instrumente muzicale, adăpostit într-o clădire splendidă, pe al cărei zid principal scrie cu litere mari – Old England. Am impulsul de a intra, dar aglomeraţia din hol mă descurajează. Îmi propun să revin în altă zi şi îmi continui plimbarea spre Mont des Arts, trec apoi prin faţa gării centrale şi fac cum fac şi ajung din nou în Marché aux Herbes unde retrăiesc clipele de graţie petrecute ieri pe fundalul unui Adagio de Albinoni ce pluteşte sublim peste forfota pieţei. Urc din nou, deja ca din reflex, către catedrala Saint Michel, apoi mă îndrept spre casă cu sufletul îmbogăţit de frumos. Toamna începe să prindă contur, unul cu totul nou, care mă surprinde cu fiecare urmă lăsată pe şevaletul sufletului de lumina blândă a zilei, metamorfozată continuu într-o cromatică a trăirilor inedite.
Leave A Reply