Cu câteva zile în urmă, m-am amuzat când un bun prieten scria pe Facebook că este exasperat de faptul că la o căutare pe youtube a nu stiu carei melodii, primele optiuni oferite sunt din repertoriul lui Adrian Minune (despre care nu e cazul să dăm explicaţii suplimentare). Ei bine, nu ştiu dacă cineva mi-a pus gând rău pentru amuzamentul de atunci, dar în dimineaţa asta, râsul meu de zilele trecute s-a transformat în haz de necaz. Nu ştiu dacă este prin aer vreo aură negativă zilele astea sau dacă Minune are vreo karmă aflată în plină efuziune, dar un lucru e sigur – dimineaţa mea a fost lamentabil afectata de varianta zbierato-manelizata a unei melodii care pentru mine are niste conotatii sentimentale care-mi fac sufletul sa vibreze de fiecare dată când o ascult… Anide liceu… Ei bine, da, clasicul in viata al manenelor s-a încumetat dom’le să cânte (deşi încă am îndoieli asupra acestui verb pe care îl folosesc totuşi, convenţional) Ani de liceu… Şi unde se putea întâmpla o astfel de manifestare artistică plină de talent debordant, dacă nu în emisiunea cea mai vizionată de pe planeta România – Happy Hour (pentru a vă scuti de chinuri… sau pentru a intra direct în atmosferă, a se viziona de la minutul 4:30) – din care surprind uneori fragmente dimineaţa, în aşteptarea ştirilor matinale. Recunosc că pentru câteva clipe am avut sentimentul că mă aflu într-o lume pe dos. Până şi prezenţa Biancăi Drăguşanu în emisiunea cu pricina mi s-a părut diafană după interpretarea live (desigur) oferită cu generozitate de artistul poporului. Dar probabil că asta era şi intenţia producătorilor, cine ştie… Cert este că nu mi-am revenit din şoc, decât la refren, când l-am auzit pe Minune rostind magistral … „şi te crezi legendar Promee-te-heeeu…”. Şi asta pentru că m-a apucat un râs isteric numai la gândul că sărmanul Prometeu s-ar răsuci în mitologie dacă şi-ar fi auzit atât de liric silabisit numele.
În fine, prestaţia s-a încheiat… exact când eram pe punctul de a mă declara depăşită de situaţie. Îmi fac mea culpa pentru că nu am schimbat postul, dar am vrut să văd cât îmi rezistă urechile şi până unde poate merge grotescul unora. Nu ştiu la ce o fi folosit rezistenţa mea la un astfel de experiment de poluare fonică, dar mă declar mulţumită că am găsit antidotul cu ai cărui decibeli mi-am înviorat, cred, vecinii dis-de-dimineaţă. Vă invit să-l savuraţi… auditiv, chiar dacă e trecut de amiază şi nu aveţi aceeaşi motivaţie pe care am avut-o eu de dimineaţă. Consideraţi-o, dacă vreţi, o terapie preventivă (nu se ştie niciodată pe unde vă poartă telecomanda).
3 Comments
Nu-i nicio minune ca apare Minune pe net! Minunea consta in faptul ca mi s-a parut ca ma zarit manelisti si ca am auzit manele chiar pe TVR 1! In rest, Dumnezeu cu mila, ce vedem in jurul nostru vedem si pe net! Rasa umana se tampeste, dar asta se intampla de secole, ce este mai grav este ca astazi a crescut viteza procesului. Dar pentru ca in mod sigur lumea va avea un sfarsit (sigur dpdv al istoriei geologice a Pamantului), ceea ce se intampla in jurul nostru nu va mai conta! Vom sucomba, ca civilizatie, in sunete de manele…
adevarul este ca nu mai e loc de ei 😛
"planeta" Romania parca a innebunit si apreciaza enorm pitipoance gen Bianca si "muzica" a la "Minune"
antidotul folosit de tine m-a inviorat si pe mine…desi mai e un pic pana la miezul noptii 😀
Lasă că ne facem noi loc cumva… dăm din coate până ieşim din mocirla . Slavă domnului că există remedii!!! :))