Bună dimineața, Ilinca!

Ilinca… fiinţă mică şi drăgălaşă, ivită pe lumea aceasta într-un context complicat, care a sporit  emoţiile tuturor celor din familie, a adus cu ea un fel aparte de fericire, pe care numai naşterea unui copil o poate genera. Da, Ilinca ne-a făcut fericiţi pe toţi, într-o dimineaţă de toamnă, pe care naşterea ei avea să o  transforme într-o zi memorabilă, într-un mod diferit pentru fiecare dintre cei care au aşteptat-o cu sufletul la gură. Nu voi vorbi despre bucuria celorlalţi, manifestată în grade diferite de intensitate, pentru că, oricât de mult aş empatiza, n-aş putea oricum exprima nici a mia parte din fericirea celei care i-a auzit pentru prima oară glasul sau din emoţia bunicilor aşteptând vestea cea mare la capătul unui fir de telefon care întârzia să sune… Încerc totuşi să rememorez propriile trăiri generate de naşterea Ilincăi, care, în ciuda haosului pe care l-a generat marea mutare în noua noastră casă au fost cele care, poate, m-au menţinut pe linia de plutire în această săptămână stresantă. Dar asta, doar la suprafaţă, pentru că, dincolo de faptul că am devenit mătuşica unei fetiţe drăgălaşe, dincolo de faptul că m-am bucurat enorm pentru cea care şi-a dorit atât de mult să devină mamă, dincolo de orice detaliu emoţionant al evenimentului în sine, Ilinca a intrat direct în categoria oamenilor speciali din viaţa mea…

Când am sunat era deja târziu. Miracolul începuse deja să se producă şi chiar dacă asta se întâmpla la câţiva kilometri distanţă, emoţia devenea din ce în ce mai greu de suportat. Mă abţineam cu greu să îl sun pe viitorul tătic, pe care îl rugasem să îmi dea de veste când se va întâmpla minunea. Au trecut aproape două ore în care am tresărit la fiecare zgomot care mi se părea că seamănă cu sunetul telefonului. Două ore care mi-au amintit cât de greu reuşesc eu să suport tensiunea aşteptării… Două ore la capătul cărora tot stresul acumulat în ultimele săptămâni din diverse motive s-a transformat într-o euforie copilărească, ce a făcut-o pe Elisa să exclame – Mama, ce bucuroasă eşti!!!

Revelaţia s-a produs însă câteva ore mai târziu, când am văzut-o pe Ilinca, lângă mama ei… De obicei, în astfel de momente mă apucă plânsul. De data aceasta m-a cuprins însă un fel de linişte inexplicabilă, pe care probabil că numai contemplarea somnului unui nou-născut ţi-o poate da. Nu-mi mai amintesc clar cuvintele pe care le-am rostit, urările făcute şi nici reacţiile celorlalţi. Mi-a rămas însă în minte imaginea clară a unei fiinţe fericite, trecându-şi blând degetele peste fruntea micuţă a prinţesei pe care şi-a dorit atât de mult să o ţină în braţe, într-o mângâiere sublimă, aducătoare de zâmbet pe buzele drăgălaşe care seamănă atât de mult cu ale mamei… Mi-a trecut în clipa aceea prin minte că e un sentiment atât de frumos să simţi cum fericirea celor pe care-i iubeşti îţi invadează sufletul, transformându-se pentru câteva clipe în propria fericire… Am relizat brusc că, într-un fel aparte, pe care încă încerc să mi-l explic în cuvinte, Ilinca a dat un nou sens toamnei, pe care eu o aştept atât de mult în fiecare an…

Mi-a revenit apoi în minte imaginea copacilor cu care mă trezisem în dimineaţa aceea şi pe care o voi vedea de acum înainte în fiecare dimineaţă în care lumina înverzită de frunze mă va face să rostesc în gând – Bună dimineaţa, Ilinca!