Încă îmi simt nodul în gât. Stau întinsă în pat și-mi privesc papucii mei Camino, cu care sunt încălțată de mai bine de un ceas. Mov, prăfuiți, cu tălpile tocite de cei aproape 1000 de km. În baie se aude încă apa de la robinet curgând peste rucsacul roșu, scufundat în cada plină de apă amestecată cu detergent lichid. Aștept. Aștept să mi se înmoaie urmele a 37 de zile puse pe un rucsac roșu care a stat aproape doi ani pe șifonierul din dormitor. Până azi. Îmi vine să plâng. Din nou. M-am tot uitat la el de atâtea ori și de fiecare dată senzația e aceeași: un nod în gât, lacrimi înghițite și o dorință nebună de evadare spre acolo. Uneori adorm cu imaginea lui în minte și cu gândul hai hui la zilele acelea în care m-am simțit mai liberă ca niciodată. Alteori, când mă trezesc, e primul lucru pe care îl văd, tăcut, pe șifonier. Și-mi închipui că ziua care stă să înceapă e una din zilele acelea de pe Camino… dar nu e! Și probabil că niciodată nu vor mai fi zile la fel… Mai ales de câteva luni bune încoace nicio zi nu mai reușesc s-o trăiesc măcar puțin așa cum făceam pe Camino. Viața pare să fie în ultima vreme prea mult despre „a face” și prea puțin despre „a trăi”. Dar azi e altfel… pentru că azi mi-am dat jos de pe șifonier rucsacul roșu de Camino…
L-am așezat cu grijă pe pat, mi-am plimbat degetele peste fiecare părticică de pânză, apoi l-am golit… Au rămas înauntru papucii, bețele de drum și un ambalaj termic în care mi-am purtat timp de 25 de zile injecția pe care am făcut-o la Léon. Într-un buzunar, ochelarii de soare roșii și câteva alune de pădure care îmi amintesc de veverițele din primele zile. În celălalt un plic de zahăr de la Pulperia Garnacha din Melide și 2 bomboane cu mentă și lămâie cumpărate în dimineața în care am plecat din Roncesvalles. Mă inundă amintirile. Toate deodată, pe neașteptate. Îmi pun papucii mov în picioare și rămân așa, minute bune, în fața oglinzii, fără să o privesc. Amân momentul în care trebuie să scufund rucsacul în cadă, ca și cum e un ritual pe care trebuie să îl fac. Doamne, cât de stranii sunt toate senzațiile pe care le simt în picioare. Îmi fac curaj și mă îndrept spre baie. Cada e aproape pe jumătate umplută. Îl scufund adânc și-mi înghit lacrimile cărora nu încerc să le mai găsesc explicație. Îmi ascund mâinile ude în buzunarele lui, ca și cum caut ceva de care să mă agăț… și găsesc pitită în unul dintre ele o piatră mică, perfect rotundă. Știu și de unde o am… de pe urcușul spre monumentul cu călăreți de metal de pe dealul acela plin de eoliene. Alto de Perdón, așa se chema. O strâng în mână și mă liniștesc… Camino îmi revine treptat nu doar în minte și în suflet. Îi simt vibrația în tot corpul, oricât de fantasmagoric ar suna. Eu, cea care nu crede în aiureli mistice…
Mi-am luat biletul către Porto la sfârșit de 2024. Camino Portughez a fost o alegere spontană, pe care am simțit-o ca pe un impuls de moment, căruia i-am dat curs fără să am nici cea mai mică idee de ce fac asta. Mi-am cumpărat biletul de avion și atât. N-am simțit nevoia să fac nimic mai mult. Apoi, din când în când mi-am tot repetat la fel de spontan, în cele mai bizare momente… „Doamne, eu chiar plec pe Camino Portughez!” Și gândul a rămas de fiecare dată suspendat în aer, încolțit de o frică inexplicabilă. Am tot împins momentul în care urma să mă gândesc serios la acest nou Camino cât de mult am putut. Am tot sperat că se vor lega lucruri cumva… Le-am spus doar câtorva persoane că voi pleca din nou; în primul rând lor… oamenilor de care Camino m-a legat pe viață. Speram, undeva în adâncul sufletului, și încă mai sper, ca măcar unul dintre ei să meargă în aceeași perioadă pe Camino Portughez și să ne intersectăm. Și speranța asta a devenit un fel de a mă ține conectată la această nouă experiență.
Azi speranța s-a năruit subit, într-un moment banal, dar ciudat de conectat cu lucruri mărunte. Am realizat că șansele ca ceilalți să meargă anul ăsta pe Camino, în perioada în care merg eu, sunt mai degrabă inexistente. Am realizat asta brusc, în mijlocul unui supermarket, când tocmai mă bucuram că am găsit pimientos de padron – ardei verzi, mici și dulci, una dintre bucuriile culinare de pe Camino. Am rămas preț de câteva minute cu pungile de ardei în mâini și cu gândul departe, la mii de kilometri depărtare. E straniu. Prima dată când am fost pe Camino îmi doream să fiu singură. N-aș fi suportat gândul ca cineva să mi se alăture în experiența asta. Și nu, nu era vanitate! Acum, paradoxal, gândul că voi pleca singură pe acest nou Camino îmi dă fiori.
Tot ritualul cu rucsacul roșu l-am făcut după ce m-am întors de la cumpărături. Trebuia să se întâmple și asta, în fond! Am scris rândurile de mai sus dintr-o suflare. Pe telefon, cu căștile în urechi, cu trei melodii dintr-un playlist nou, puse pe repeat. Fix ca pe Camino! Nu le-am recitit după ce le-am scris. Acum, când mă uit din nou aici, în documentul ăsta fără nume, mă trec fiori. Din nou.
Între timp au mai trecut câteva zile. Mi-au venit papucii cei noi, aceeași marcă, altă culoare și altă generație, Mi-am cumpărat două tricouri noi pe care scrie Soul in motion. Mi-a plăcut teribil sintagma asta. Mă face să mă gândesc că așa voi fi eu pe Camino – un suflet în mișcare. Cine știe cum va fi… Camino e mereu surprinzător și niciodată așa cum crezi că vrei să fie. Fiecare Camino e o poveste în sine, care se scrie aici și acum. Oare despre ce va fi povestea mea?
Pe 25 iunie plec pe Camino Portughez. O bucată din el. Rucsacul roșu își așteaptă cuminte povestea nouă. Tremur de fiecare dată când îl privesc cum stă tăcut pe parchet. Am început să-l umplu; și odată cu el îmi umplu zilele de bucurii mici și mari, cu și despre Camino, atât cât să-mi pun în mișcare sufletul obosit de „a face”. „A fi”… soul in motion… atât.
Leave A Reply