Un om în mijlocul chitarelor sale rostind şi cântând cuvinte calde, cuvinte senine, cuvinte-fior, cuvinte-ncântare… într-un chip atât de firesc, încât pare că ele, cuvintele, izvorăsc necontenit dintr-un suflet în care infinitul devine boabă de stea, desprinsă cândva dintr-o lume primordială, în care cuvânt şi cântec erau o singură fiinţă – acesta este Nicu Alifantis, cel pe care l-am cunoscut eu astă seară, de acolo, din spatele sălii cufundate în întuneric blând pe care cântecul l-a rupt în fâşii de lumină… o altfel de lumină… Acelaşi care, cu o mirare duioasă, în care am simţit bucuria nostalgică a unui om frumos ce radiază în juru-i frumuseţe m-a întrebat atunci când i-am întins volumul meu îngălbenit de vreme ca să-mi dea un autograf: „De unde ai tu cartea asta…?” „Din vremea studenţiei mele…” i-am răspuns fără să gândesc prea mult. Mi-a zâmbit… pentru restul, n-a mai fost nevoie de cuvinte…
Încă nu îmi dau seama ce s-a întâmplat cu timpul în această seară. S-a comprimat, s-a dilatat, s-a jucat cu sufletul meu răvăşit de amintiri din altă viaţă sau pur şi simplu a redevenit el însuşi – Timp în formă pură… Mi-au trebuit aproape douăzeci de ani ca să fac un lucru pe care mi l-am dorit din clipa în care am ascultat pentru prima dată Decembrie… şi Emoţie de toamnă… ca să fiu acum şi aici, într-o seară de decembrie, în care să-mi las sufletul răscolit de emoţie vie, să simt că există pe lume clipe de graţie, în care propria-mi tăcere, vibrând în tremurul unei lacrimi ivite printre gene, mi-e de ajuns.
Uneori noi, oamenii, avem nevoie de timp… de mult, exagerat de mult timp, ca să facem lucruri pe care le purtăm în noi vreme îndelungată, atât de îndelungată, încât ni se pare că am uitat de ele. Le transformăm în umbre care ne bântuie din când în când existenţa monotonă şi-n clipa în care ni se pare că le-am pierdut printre fărâme de timp aruncate haotic peste noi, constatăm cu o splendidă uimire copilărească, naivă şi pură, că n-am făcut decât să ne lăsăm pradă iluziei. Şi-n seri în care, cufundaţi în obscuritatea propriilor temeri, constatăm cu aceeaşi uimire de copii neştiutori că ceea ce am ţinut atât de bine ascuns în suflet devine deodată evident, ne dăm seama cât de mult am greşit faţă de noi înşine. Simţim cum umbra uitată în noi redevine fiinţă şi ne creşte în suflet mereu şi mereu, încercând să recupereze ani, ore, minute, secunde risipite-n neant. Avem mereu nevoie de timp… ca să ne găsim propria umbră, să redevenim ceea ce am fost cândva ca să putem deveni cine suntem de fapt…
2 Comments
Cat de frumos ..cat de sublim!
suntem manuitorii cuvintelor, vrajitorii cuvintelor, cuceritorii cuvintelor, dar mai ales cei ce ne lasam fascinati de ele
era o vreme cand imi placea sa la manuiesc, azi cel mai des ma bucur ca le pot folosi ca sa exprim multumiri
cam atat
imi place tot ce citii aici
ma bucur si multumesc pentru aceste cuvinte
cred ca mai revin