Gata, a trecut… S-au împrăştiat cu toţii pe la casele lor, jucăriile din cutiile frumos ambalate au împrospătat decorul camerelor care aveau parcă nevoie de un suflu nou, colindele nu se mai aud decât în ecou, afară e un soare primăvăratic care alungă orice urmă de posibilă nostalgie… Doar bradul care stăpâneşte maiestuos sufrageria păstrează încă vie prezenţa Crăciunului de poveste pe care l-am trăit în acest an. Nu-l voi povesti, pentru că nu sunt prea multe de povestit şi pentru că, de fapt, nu este nimic ieşit din comun, care ar putea stârni curiozitatea cuiva, cel puţin nu în felul în care o fac poveştile senzaţionale, pline de suspans şi cu final mai mult sau mai puţin previzibil. În mod paradoxal, Crăciunul din acest an a fost de poveste pentru că a fost extrem de simplu. Şi-n simplitatea aceasta liniştitoare, am avut timp să mă bucur în tihnă de fiecare detaliu care mi s-a întipărit în minte. De la cumpărături, pe care nu le-am mai făcut în goană, ca în alţi ani, la bucuria lui Tudor, care a trăit intens fiecare clipă a primului său Crăciun…
Acum, când îmi savurez în linişte cafeaua pe canapeaua din sufragerie, îmi derulez în minte, ca într-o sală de cinema, imagini pe care le păstrez pentru anii ce vor veni negreşit cu amintiri care se vor vrea depănate lângă alţi brazi. Fiecare imagine e ca o fotografie suspendată în eter, care-şi aşteaptă cuminte locul într-un album imaginar. Îmi trec haotic prin faţa ochilor… Tudor cu mânuţele afundate în cutia cu globuri, Elisa punând îngerul în vârful bradului, Ilinca privin curioasă albinuţa roz, masa de Crăciun întinsă în mijlocul sufrageriei, Elisa şi Tudor abia treziţi din somn, pozând cu căciuliţe roşii lângă brad, fotoliile însufleţite de aceleaşi căciuliţe de Moş Crăciun, bunici zâmbitori sorbind cu privirea poze dintr-un album, apoi Elisa şi Tudor sub brad desfăcând cutiile roşii, Dragoş citind mesajul de la Moş Crăciun, tata ciocnind în glumă un pahar de vin cu personaje din televizor, mama agitându-se ca de obicei prin bucătărie, Sister privindu-o cu duioşie pe Ilinca, Dinu fascinat de progresele lui Tudor, proiectate în minte în evoluţia Ilincăi, eu… eu fericită şi atât. Amestecul acesta de imagini candide a împrăştiat în toată casa un fel de linişte blândă, împodobită cu râsete de copii. Şi dincolo de semnificaţia religioasă a sărbătorii, în care fiecare este liber să creadă sau nu, dincolo de nebunia asta negustorească ce pare să-i ştirbească frumuseţea dacă eşti suficient de copleşit de rutină încât să te laşi prins în mrejele ei, dincolo de obiceiuri perimate şi de tradiţii mai mult sau mai puţin inventate… liniştea aceasta blândă care mi s-a cuibărit în suflet din seara ajunului este sinonimă, cred, cu ceea ce toată lumea numeşte spiritul Crăciunului. E liniştea pe care mi-am dorit-o de atâţia ani încoace, liniştea aceea tandră pe care am pierdut-o pe undeva prin goana mea după fericire, sperând, fără să ştiu, că într-o zi o voi regăsi cumva.
Fericirea e atât de greu de prins în definiţii… şi totuşi, nouă oamenilor ne trebuie atât de puţin ca să fim fericiţi… fără ca aceasta să însemne neapărat că suntem fiinţe primare, a căror fericire este generată instinctual. În drumul complicat pe care ni-l croim prin viaţă cum vrem sau cum îi lăsăm pe alţii să ne dicteze, avem nevoie din când în când de clipe în care să ne oprim pur şi simplu şi să ne bucurăm de simplitatea liniştii din jur, de clipe în care să-i privim pe cei dragi şi să ne bucurăm că ne sunt alături, de clipe în care să fim fericiţi… pur şi simplu. Nu ştiu dacă aceasta are sau nu legătură cu Crăciunul în sine, dar dacă are şi dacă există vreo ierarhie a momentelor fericite ce pot fi trăite într-o viaţă de om, atunci, da, în acest an am trăit cel mai fericit Crăciun.
Leave A Reply