Ziua de azi, devenită deja ieri de vreo câteva minute, a stat sub semnul contrastelor. Oboseala inevitabilă care m-a copleşit la finalul ei mă împiedică să-mi dau seama dacă este ceva pozitiv sau ceva care ar trebui să mă pună pe gânduri. Cert este că le-am întâlnit la fiecare pas, de-a lungul orelor care s-au scurs mult mai repede decât îmi imaginasem eu. Am început în forţă, chiar de la primele ore ale zilei cu o situaţie tipic românească, dar care, nu ştiu exact din care cauză anume, mi-a crescut doza de bună dispoziţie matinală.
Când, în sfârşit, am ajuns şi eu să văd o măreaţă realizare a comunităţii din care fac parte – terminalul cel nou de la Aeroportul Iaşi – îmbarcarea a trebuit să se facă de pe terminalul vechi, pe motiv că nu funcţionează nu ştiu care sistem de verificare. Incidentul a fost atât de firesc acceptat de toată lumea, încât părea că face parte din rutina ritualului de călătorie. Doar un englez rătăcit printre călătorii zgribuliţi era foarte nedumerit pentru că nu înţelegea de ce trebuie să ne mutăm în altă parte. S-a calmat însă rapid când domnişoara blondă i-a explicat cu zâmbet larg, accentuat de roşul strident al buzelor voluptoase, că totul e în regulă. Intrarea în celălalt terminal a fost acompaniată de un alt anunţ firesc, care ne informa despre o întârziere de 15 minute a decolării. Că din 15 s-au făcut 30… nu mai contează. Cum spuneam, în mod paradoxal, micile incidente n-au avut puterea de a-mi tulbura entuziasmul însoţit de reflecţii matinale rupte dintr-o altă lume.
Într-un final ne-am desprins de peisajul mohorât al dimineţii. În zgomot asurzitor de elice am străpuns norii, la propriu, ca şi cum o forţă nevăzută atrăgea mica maşinărie albă spre înălţimi însorite. Drumul de o oră, aproape de soare, mi-a încălzit gândurile ezitante. Important e că am ajuns cu bine la destinaţie, după câteva griji care s-au dovedit a fi inutile. Am regăsit Bucureştiul aşa cum îl lăsasem cu ceva vreme în urmă – acelaşi furnicar cosmopolit, poate doar puţin rarefiat, din cauza frigului. Norii au reapărut, însă asta nu avea cum să schimbe cursul unei zile speciale, pe care îmi promisesem că o voi trăi în toată splendoare ei. În autobuz – lume obişnuită, dar cu pretenţii de capitală. Câţiva studenţi discutau aprins despre o vizită la Casa Poporului, unde fuseseră oripilaţi de cantitatea de kitsch aglomerată pe miile de metri pătraţi. În contrast (sau în completare), două doamne între două vârste se contraziceau în legătură cu nu ştiu ce produs de înfrumuseţare… Contrastul strident cu lumea din mijlocul căreia m-am desprins după cele aproape 40 de minute de călătorie s-a produs însă abia când am pătruns în holul somptuos al clădirii în care se afla destinaţia mea.
După un periplu grăbit pe străzi pustii, în care mi-a trecut în grabă prin raza vizuală Ateneul, am nimerit. În interior – atmosferă incertă – amestec bizar de amablităţi formale şi revederi aşteptate cu oameni dragi; un aer protocolar învăluit în aromă de somon fumé şi deserturi fine, asemănătoare celor expuse în galantarele cofetăriilor de lux. Probe de microfon, dialoguri politicoase, aplauze, premianţi, bliţuri, multe bliţuri, discursuri mai mult sau mai puţin copleşiotare, apoi un zdrăngănit discret de tacâmuri şi un zumzet continuu, de du-te vino, până când, treptat, sala a început să redevină încăpătoare.
În stradă – aceeaşi forfotă tipică, ce se înteţeşte după-amiaza, odată cu încheierea programului de lucru. Mi-am lăsat paşii purtaţi de intuitie, în căutarea unui mod acceptabil de a-mi petrece câteva ore pe care le aveam la dispoziţie până la întoarcerea acasă. Soluţia s-a ivit destul de repede, nu înainte ca privirea mea să înregistreze, involuntar, alte contraste – simboluri fade ale unei lumi eterogene, în care totul pare firesc, mult prea firesc. Desigur, ochiul critic provincial va fi avut rolul său într-un astfel de demers analitic. Şi totuşi… am resimţit mai mult decât în vară aerul acela plictisit al oamenilor sătui de manifestări, oricare ar fi fost ele – culturale, literare, negustoreşti sau de altă natură. Am nimerit, fără să vreau, în mijlocul unui aşa-zis târg de iarnă, din Piaţa Universităţii. N-am înţeles exact despre ce era vorba, însă după fumul discret care împrăştia în jurul câtorva tarabe miros de mititei şi de kurtos, filtrat de crengile de brad ce împodobeau mesele precupeţelor, mi-am dat seama că era un eveniment banal, de care nu duce lipsă niciun oraş ce are cel puţin o piaţă, în preajma sărbătorilor de iarnă sau de orice altceva. M-am oprit o clipă în mijlocul acestui amalgam de stimuli vizuali şi olfactivi. Nu ştiu de ce am făcut-o. Poate doar pentru a-l asculta pe Alifantis care îndemna melancolic, din difuzoare, la reverii hibernale cu ninsori de decembrie… Te uită cum ninge decembrie… răsuna în aglomeraţia colorată, învăluită în ceaţa plumburie, ce se asorta caraghios cu nişte ornamente bizare, în formă de brazi – pălării, agăţate de firele electrice. N-am înţeles de ce, în stilizarea lor extremă, unii dintre brazi erau albaştri, dar, în fine… Am lăsat în urmă Piaţa care cândva, într-un alt decembrie, gemea de lume, în alte acorduri de chitară, îndreptându-mă cu paşi grăbiţi spre Colţea.
Căutam cu disperare o librărie – un loc în care ştiam că timpul va trece mai uşor – şi în cele din urmă am găsit-o, la scurt timp după ce, animată de o curiozitate naivă, am avut parte de cea mai contrastantă imagine a zilei – în Pasajul Latin, al cărui nume mi-a deşteptat brusc amintiri fugare despre un alt loc, cu nume asemănător, răsuna un acordeon, mânuit abil de un artist anonim, de etnie rromă, după toate aparenţele, aşezat strategic, lângă basorelieful cu chipul lui Traian. Nu m-am putut abţine să zâmbesc la gândul că cei doi aveau totuşi ceva în comun – trei litere dintr-un cuvânt. În cele câteva minute, cât a durat traversarea pasajului, măiestria artistului anonim în al cărui recital se amestecau într-o inocenţă grotescă acorduri de Strauss, cu note lăutăreşti, mi-a spulberat orice impuls de a face asocieri spirituale cu locuri prin care am colindat cândva. Am lăsat în urmă locul înţesat de latinitate autohntonă, cu gândul la Cartierul Latin, profilat într-o altă lume, cu totul diferită de cea în care mă aflam, în ciuda acordurilor ce se voiau pariziene al căror ecou l-am lăsat în urmă, pe scările pasajului. În mod cert, experienţa celor câteva minute putea fi catalogată drept contrastul zilei. Eram însă prea obosită ca să mă apuc de făcut ierarhii inutile, aşa că am poposit în prima librărie ce mi s-a ivit în cale, contrastând ea însăşi, dar la un alt nivel, cu reveriile mele pariziene.
Drumul înapoi, spre aeroport – la fel de lung şi de zgomotos. Pentru câteva clipe am regretat că nu mi-am asumat riscul de a lua un taxi, dar pe de altă parte… urma oricum să petrec ceva timp şi în sala de aşteptare, aşa încât nu era mare pierdere. Târziu, printre nori, în acelaşi zgomot de elice, am aţipit cu gândul la lucrurile atât de diferite care îmi umpluseră ziua, încercând să fac conexiuni inutile, doar de dragul de a-mi exersa spiritul critic. Îmi răsuna în minte titlul unei expoziţii de desene expuse pe holul aeroportului, care mi-a atras atenţia la sfârşitul periplului meu bucureştean de decembrie – Aeroportul – locul unde visele prind aripi…Mi-am amintit brusc o altă îmbinare de cuvinte ce-mi atrăsese atenţia de dimineaţă, în imaginea unei reclame, tot în aeroport – Viaţa e o uşă deschisă… Filosofii de o clipă, în care fiecare dintre noi îşi poate proiecta propria filosofie de viaţă, dincolo de aparenţa iluzorie a lucrurilor de la suprafaţă. Sfârşit de zi…
Entuziasmul încă activ şi acum, în miez de noapte, mă face să cred că uneori avem nevoie de astfel de zile pline de contraste care ne menţin spiritul viu şi nealterat de aparenţele unei lumi care nu ştie cu exactitate de unde vine şi încotro se îndreaptă. Totul depinde, cred, de modul în care ştim să privim lucrurile. În fond, trăim cu toţii sub semnul unei permanente coincidentia oppositorum care dă sens căutărilor ce ne animă trecerea prin uşa încă deschisă.
Leave A Reply