Încă nu îmi dau seama dacă e vorba de un soi de vanitate intelectuală pe care mărturisesc că o afişez uneori (când împrejurările o cer imperativ) sau dacă e pur şi simplu o stare de bine care m-a cuprins la gândul că cineva a reuşit să citescă printre rânduri şi să ajungă cu mintea în miezul unor cuvinte care mi s-au prelins prin vârful degetelor într-o dimineaţă liniştită de aprilie. Ştiu doar că mi-a plăcut teribil sentimentul nutrit atunci când, după mai multe clicuri am aflat în sfârşit vestea care mi-a transformat în chip neaşteptat sfâşitul de zi. Poate e totuşi prea mult spus… Aş fi însă ipocrită să nu recunosc că m-am bucurat. Şi nu datorită premiului în sine care, fie vorba între noi, nu e de neglijat, ci pentru simplul motiv că am fost înţeleasă… la fel cum eu, la rându-mi, îmi place să cred că am înţeles poezia lui Liviu Alexa. Căci despre ea este vorba.
Mi-a trecut prin minte, în euforia asta a mea spirituala, că poate n-ar trebui să fac atâta caz de un lucru care cu siguranţă pare mărunt prin comparaţie cu altele, că bucuria de a fi câştigat un astfel de premiu, într-o competiţie de bloggeri, iniţiativă faţă de care am avut şi am încă anumite rezerve pe care prefer să nu le comentez aici deocamdată, m-ar putea transforma într-o fiinţă inferioară, cu veleităţi mai degrabă mediocre într-ale scrisului. Norocul meu a fost însă că vestea a venit între ultimele retuşuri ale curăţeniei generale pe care am tot amânat-o de ceva timp şi plecatul la cumpărături. Tot drumul până la supermarket am încercat să-mi estompez euforia ba în stropii de ploaie alunecând în neştire pe parbriz, ba în lumina difuză a stâlpilor de pe marginea străzii, care se transformaseră deja în felinare imaginare, ba în acordurile surde ale unei melodii interminabile. Am reuşit oarecum, cu toate că aş fi putut să mă chinui mai mult. Ştiam că va veni oricum şi miezul acesta de noapte în care îmi voi îngădui să recapitulez în tihnă şi cu o anumită voluptate cele câteva clicuri de după-amiază. În fond e un sentiment profund uman şi dorinţa aceasta de a rememora clipe din trecutul imediat, care şi-au pus amprenta pe existenţa noastră efemeră.
Şi cel mai mult, din toată acestă experienţă scripturală, îmi place felul în care am redescoperit plăcerea de a citi poezie – un tabiet sofisticat, pe care nu mi l-am mai îngăduit de foarte mult timp, dacă stau bine să mă gândesc. Deschid, la întâmplare, între două accese de tuse care mă chinuie îngrozitor, volumul încă virtual al lui Liviu Alexa şi-mi cade privirea pe un vers pe care îl reţinusem şi cu câteva zile în urmă: „Să nu visezi cu ochii deschiși! Nu pot închide ochii, fac o cură de slăbire pe bază de lacrimi.” Mai sorb o ultimă picătură din ceaiul de muşeţel aproape rece şi închid ochii, într-o încercare spontană de reverie nocturnă. Tusea mă readuce la fel de brusc la realitate, iar ceasul îmi aminteşte că e deja mâine de ceva timp. Las, aşadar, pradă somnului toate vanităţile mele eşuate în bucurii de-o clipă. Nu înainte însă de a-mi îngădui să mă mai las curtată preţ de încă un clic de euforia post-inspiraţională care m-a cuprins azi…
