Viața la Santa Cruz e simplă și bine organizată. E o rutină menită să facă totul mai ușor pentru toată lumea, inclusiv pentru oamenii care fac ca acest albergue să fie unul dintre cele mai apreciate din Meseta. Înainte să ajung aici aveam emoții la gândul că n-o să mă descurc, oricât de greu pare de crezut. Ieri am realizat însă că nimic nu poate fi atât de greu, mai ales dacă știi de la început ce ai de făcut. Așa că am încercat să rețin din prima totul.
Iată cum arată o zi de voluntariat: Dimineața trebuie să fiu activă de la 7:00. Am grijă ca la micul dejun (care este lăsat de seara pe masa din sala de mese) să nu lipsească nimic. Între timp pun toate lenjeriile din coșul albastru de la intrare, în care le lasă pelerinii, în mașina de spălat, apoi le înșir pe sârmele special concepute pentru asta, după regulile explicate de Paul. Toată treaba asta cu drumuri între bucătărie și curte se termină în jur de 9:00. La 12:30 începem să primim pelerinii. Deci până la prânz sunt liberă. Dacă sunt în tura de dimineață programul este de la 12:30 la 14:30, apoi seara ajut la pregătirea cinei care e la 20:00. Celelalte activități sunt opționale. Dacă sunt în tura de după-amiază, încep la 14:30 și trebuie să fiu în albergue până seara. La primirea pelerinilor nu sunt niciodată singură și fac tot felul de treburi, în funcție de ce e nevoie… fie le urez bun venit și le explic rutina din albergue, fie îi înregistrez în baza de date, fie îi conduc la camere și le arăt zonele din albergue. Indiferent ce fac, nu uit că și eu am fost pelerină anul trecut și știu cât de importantă e primirea într-un albergue după 15, 20, 30 sau chiar mai mulți kilometri parcurși prin soare, cu rucsacul în spate.
Azi sunt de serviciu după-amiaza, împreună cu Paul, dar pentru că este prima zi, stau și în tura de dimineață pe lângă John și Alida. Nu sunt prea mulți pelerini azi. Cel puțin după-amiază e o liniște totală. Paul chiar glumește, zice că sunt în grevă din cauza căldurii. La Sahagún sunt 27 de grade, dar se simt ca 35. Pe la 5 fără un sfert “greva” se termină, câțiva pelerini copleșiți de căldură ajung în același timp și ne ocupăm de ei. Cafeaua pelerinului se decalează, dar în cele din urmă astăzi am și eu parte în sfârșit de activitatea asta care mi-a stârnit curiozitatea încă de când eram acasă.
La cafea vin doar 4 pelerini și parcă iarăși sunt un pic dezamăgită, dar Paul îmi spune că în general e ok să fie mai puțini, pentru că trebuie să ne încadrăm într-o oră. Sunt 3 bicicliști nemți, Uli, din Konstanz, care e mai în vârstă și Philip și Adam, doi prieteni adolescenți care tocmai au terminat liceul și se pregătesc pentru facultate. Mai este și Juan Ignacio, un tânăr din Madrid care este convins că el pe Camino trebuie să sufere și de asta continuă să meargă, chiar dacă picioarele îi sunt praf.
John este cel care conduce discuția. Nu știu exact cum să mă adresez lui John pentru că din câte înțeleg el nu este preot… toți îi spun “brother John”. În tot cazul el este cel care moderează discuția la cafea, care are trei momente importante: fiecare pelerin se prezintă și spune ce l-a adus pe Camino, apoi fiecare vorbește despre experiența proprie, explicând celorlalți de ce a ales un anumit simbol dintre cele 100 înșirate pe masă. La final fiecare pelerin este invitat să împărtășească ce ia cu sine acasă de pe Camino. Vorbim despre o mulțime de lucruri, pornind de la Camino… despre alegeri, despre suferință, despre “The road not taken” al lui Robert Frost, despre animalele de pe Camino, despre munți, labirinturi și măști. Îmi place mult vibe-ul pe care îl au cei doi adolescenți, care au plecat cu bicicleta de la ei de acasă, din Germania, ca să își caute sinele, înainte să o apuce pe un drum în viață.
La înregistrat pelerinii fac și prima greșeală: lui Pierre, din Paris, îi încasez 7 euro în loc de 20, cât ar fi trebuit să plătească pentru o cameră individuală. John aleargă după el și îi explică situația, omul se întoarce amuzat și mai plătește încă 13 euro. Iar eu mă simt penibil, deși n-am motive. E prima mea zi… și apoi… mai greșește omul!
La un moment dat, Paul mă anunță că mă caută cineva, care mă așteaptă în curte. Îi spun că probabil e o greșeală. Cine să mă caute aici? Mă gândesc la Luiza, care e acum pe Camino, dar ea mai are destul până la Sahagún. Atunci?! Cine mă caută?! M-am îndreptat intrigată spre curte. Wow! Paul Garland, în persoană! Ce bucurie! Pe Paul Garland îl știu din grupul mare de FB, Camino All Routes, unde sunt activă uneori. Acolo am întrebat cum pot să fac voluntariat pe Camino, iar Paul este cel care m-a îndrumat către Santa Cruz și m-a ajutat cu toate informațiile până am ajuns aici. Îi sunt tare recunoscătoare și mă bucur că în sfârșit ne întâlnim. Paul este britanic și de 10 ani Camino este casa lui. A fost voluntar în multe albergues, iar de trei ani stă în Moratinos. Tare bine mi-a prins întâlnirea aceasta. Mi-a trecut toată oboseala acumulată peste zi…
La 19:30 începem să pregătim cina. Regula e așa: cine dorește să participe, dintre pelerini, trebuie să aducă ceva gata preparat, până la 19:30, iar noi le oferim un fel de mâncare gătit. În general, le recomandăm pelerinilor să ia ceva de la Dia, unde au și produse gata preparate. Unii însă vor să gătească ei, cu mâna lor… Așa s-a întâmplat și cu cei trei nemți, care au ținut morțiș să gătească paste, deși John le-a spus că nu prea mai au timp… A trebuit să îi așteptăm, pentru că răbdarea este una dintre virtuțile promovate în acest albergue; cina s-a decalat, prin urmare, cu aproape 40 de minute, dar a fost frumoasă.
La final toată lumea ajută la debarasare, așa că terminăm rapid curățenia. Totul e pregătit pentru mâine, iar eu sunt frântă. Tot ce vreau e să dorm și să mă trezesc mai repede, pentru că tare sunt curioasă ce-mi va oferi ziua de mâine. (va urma)
Leave A Reply