Mă îndoiesc că există multe persoane de pe planeta asta, care atunci când aud sintagma ”Imagine all the people” se gândesc la altceva decât la piesa lui Lennon. La fel cum mă îndoiesc că există foarte mulți spectatori ieșeni, împătimiți după teatru, operă, balet care să își fi imaginat că vor auzi vreodată piesa lui Lennon la Teatrul Național din Iași, într-un spectacol original de dans sau, ca să folosesc termenul adecvat, impus de creatorul spectacolului, de teatru coregrafic… pe scena Naționalului ieșean. Cu toate îndoielile mele, lucrurile s-au întâmplat întocmai și nu de curând, ci cu aproape trei ani în urmă. Și de atunci, se tot întâmplă, cu sala plină de fiecare dată.
Îmi amintesc de premieră. A fost pe 14 februarie, programată special într-o zi care pentru mine înseamnă mai degrabă kitsch decât vreo suavă manifestare a iubirii. Am vrut tare mult atunci să merg la spectacolul lui Gigi Căciuleanu, Imagine all the people, căci despre el este vorba în rândurile de față, însă nu am prins bilet, pentru că s-au epuizat extrem de rapid. La fel s-a întâmplat apoi și la alte vreo două spectacole, care s-au ținut cu casa închisă. Într-un final m-am resemnat, cu atât mai mult cu cât părerile împărțite prin târg în urma spectacolului inedit al lui Căciuleanu au fost de la început contradictorii. Unii l-au etichetat drept genial, alții drept drăguț, dar fără acel je ne sais quoi care să te facă să vrei să îl revezi. Am încercat să mă țin departe de etichete, am reușit, dar în timp mi-a dispărut și dorința aproape impulsivă de a vedea spectacolul. Mi-a rămas totuși în memorie afișul mare, alb-negru și gândul că poate, la un moment dat îl voi vedea. Și acel moment a venit cu două săptămâni în urmă, când, împreună cu alți bloggeri ieșeni, am primit invitația de a vedea Imagine all the people.
M-am dus să văd spectacolul fără așteptări prea multe, pentru simplul fapt că oportunitatea s-a ivit cam brusc și nu prea am avut timp să intru în starea aceea de exuberanță pe care ți-o dă ceva ce aștepți de mult timp să se întâmple. Mai mult, ideea de a mă desprinde într-o duminică după-amiaza de ai mei nu prea îmi surâde în genere. În mod involuntar, subconștient, încerc de fapt inutil să mă justific pentru faptul că nu prea am digerat spectacolul lui Gigi Căciuleanu. De plăcut mi-a plăcut… mai ales ideea în sine, cred… și modul aceasta insolit de a ”vorbi” prin dans despre individ, despre indivizi, despre cupluri, despre iubire… Însă ceva nu s-a legat în interiorul meu în așa fel încât să mă facă să vibrez. Nu aș putea spune cu precizie ce anume… pentru că, luate separat, mi-au plăcut multe… mi-a plăcut în primul rând muzica, mi-au plăcut sincronizările perfecte dintre trupuri în diverse momente, mi-a plăcut expresivitatea inconfundabilă a lui Vlad Mărculescu, mi-au plăcut măștile, mi-a plăcut entuziasmul tineresc al tuturor celor care au dat viață scenei… Nu mi-a plăcut, ce e drept, câtecul balenelor și nici unul dintre momentele de cuplu, în care dansul sau mai degrabă mișcările contorsionate au fost însoțite de un soi de replici urlete ale personajului feminin… (n-am înțeles de ce lumea din sală a râs…). Dar nu cred să fie aceste cauzele pentru care spectacolul nu m-a emoționat profund, așa cum aș fi crezut cu mult timp în urmă că se va întâmpla. Poate că acesta este și motivul pentru care am și ezitat să scriu despre spectacol imediat după ce s-a terminat… ca să nu fiu subiectivă într-un sens deviant.
În tot cazul, spectacolul merită văzut, pentru că e… altceva. Fie că te intrigă, te copleșește, te pune pe gânduri… un lucru e sigur – nu ai cum să pleci indiferent după lăsarea cortinei. Eu am plecat cu mintea acaparată de versurile rostite grav la un moment dat în timpul reprezentației, versuri care încă îmi răsună în minte și care exprimă cumva cel mai bine starea pe care mi-a generat-o Imagine all the people…
Ce mi se-ntâmplă azi E doar o amintire
A ceea ce de mâine mi se va întâmpla
Ce văd Nu se petrece decât în mintea mea
Iar ce nu văd Mă duce Ca apa În neştire
