Știu, titlul de mai sus are un iz patriotic, dar precizez din capul locului că nu este vorba despre asta. Nu mi-am propus să fac aici o apologie a frumuseților patriei și nici să mă plâng de proasta calitate a serviciilor. Nu. Acestea sunt deja știute și există un întreg repertoriu “folcloric” pe temele astea. Textul ce urmează e doar o cronică simplă a unei prime călătorii la început de 2025, radiografia câtorva emoții neplanificate care se activează în mine în orice călătorie, oriunde va fi fiind ea.
Adevărul este că mi-a părut rău că n-am planificat nimic pentru finalul de an. Ezit însă mereu în legătură cu călătoriile din perioada sărbătorilor și nu doar din cauza prețurilor exagerate, ci poate mai degrabă din cauza aglomerației și a atmosferei festive de peste tot. Am descoperit de ceva timp frumusețea călătoriilor de început de an, când lumea e moleșită după sărbători și dornică mai degrabă să se întoarcă acasă. E ca un fel de înot împotriva curentului. Și cum ultimele luni au fost prea mult despre muncă și prea puțin despre bucuriile mărunte ale vieții, o astfel de câlătorie era necesară.
Anul trecut, în Cipru, a fost minunat. Anul acesta am ezitat să plecăm totuși undeva cu avionul și se pare că ezitările n-au fost degeaba. Ceața buclucașă de la Iași din ultimele zile ale lui 2024 a dereglat complet activitatea aeroportului. Noi am ales o călătorie cu mașina… la Sibiu, un oraș pe care l-am descoperit și redescoperit la ani distanță cu aceeași uimire plăcută.
Așadar, începem 2025 cu o călătorie de 3 zile (plus jumătate de zi drumul de întoarcere) în inima României. De la Iași la Sibiu facem aproximativ 7 ore și asta nu sună prea grozav, pentru că drumurile sunt proaste și traficul destul de aglomerat; dar astea nu sunt noutăți, așa că le luăm ca atare și suntem hotărâți să ne concentrăm pe frumusețea călătoriei, cu atât mai mult cu cât nu suntem singuri. Am plecat din Iași pe la 8 și ne-am propus să ne bucurăm în tihnă de prima zi, fără ca graba de a ajunge la destinație să se numere printre priorități. Și dacă tot nu ne grăbim, introducem ad hoc, pe lista locurilor de vizitat, Sighișoara. Asta înseamnă un ocol de aproximativ o oră de la traseul inițial, la care se adaugă încă vreo două ceasuri, cât ne-am propus să poposim în orașul cetate.
Rupea – o surpriză în vârf de colină
Pe drumul spre Sighișoara, undeva în zare, pe un vârf de colină, a apărut la un moment dat silueta unei cetăți. Habar n-aveam despre ea, căci nu-mi este cunoscută istoria zonei și nici nu ne propuseserăm neapărat să vizităm ceva pe drum. Ținta noastră era Sighișoara. Din câteva clicuri am aflat că ceea ce vedeam în zare era Cetatea Rupea sau a Cohalmului, o cetate țărănească atestată documentar încă din 1324, nu foarte cunoscută, dar care este amenajată pentru vizitatori de vreo câțiva ani. Se pare că aici se găsesc cele mai vechi vestigii arheologice de pe teritoriul României. Din șosea am ajuns ușor la intrare, unde este amenajată și o parcare. Mi-au plăcut locul, atmosfera, oamenii. Biletul de intrare costă 15 lei pentru adulți și 8 lei pentru copii; dacă vrei ai și audioghid sau poți scana codurile QR amplasate în diverse zone, pe ziduri, pentru informații despre istoria locului. A fost o experiență plăcută, mai ales că ne-am bucurat și de mult soare.
Sighișoara – nostalgie, langoși și gulaș
La Sighișoara am ajuns când soarele apunea. Era destul de rece și noi eram deja înfometați și obosiți. N-am să povestesc prea multe despre orașul cetate în sine, pentru că sigur o fac mai bine alții, dar ce vreau să spun este că am avut la Sighișoara același sentiment plăcut de nostalgie. Cred că este a treia oară când ajung aici, la distanță de mulți ani. E pitoresc și cosmopolit. Auzi vorbindu-se în jurul tău limbi străine, lumea trăiește parcă după alt ritm. Ne-am potolit foamea cu langoși cu brânză, lângă Turnul cu ceas, apoi ne-am plimbat fără țintă pe străduțele pietruite și înguste prin care hoinăreau și alții ca noi.
De vizitat n-am avut ce vizita, pentru că era pe 2 ianuarie și oricum, chiar și într-o zi obișnuită de-ar fi fost, ora era deja înaintată pentru vizite culturale; așa că ne-am bucurat doar de peisaj, de luminițe și de cultura gastronomică a locului. Am mâncat la Medieval Cafe Restaurant. Nu știu dacă a fost neapărat cea mai inspirată alegere, dar a fost ok. După gulaș și ceai de mentă, ne-am mai plimbat un pic printre casele vechi, până la tunelul cu scări care duc către școală. În una dintre piețele minuscule (nu-i mai știu numele), mi-am amintit brusc de Plaza de Santiago din Sahagun. Nu-mi explic conexiunea, dar am avut pentru câteva secunde sentimentul că mă întorc acolo. Dor. De Sahagun, de Camino, de ducă… dar călătoria aceasta de început de an nu este despre doruri de ducă, ci mai curând despre relaxare și despre bucuriile unei ierni pe care n-am simțit-o deloc anul acesta. Așa că am alungat repede nostalgia și ne-am continuat drumul spre Sibiu, cu aromă de kurtos și cu oboseala de peste zi domolită de gândul că mai avem doar un ceas și un pic până la cazare.
Sibiu – rămășițele anului ce s-a dus, amestec de gânduri și senzații
La Sibiu am avut mereu sentimentul că sunt mai aproape de Europa. N-am fost de multe ori aici, dar de fiecare dată sentimentul a fost același. E drept că mă raportez doar la aria mea de interes, la locurile în care am stat și la cele pe care le-am vizitat și care toate se află în centrul vechi al orașului. Așa că îmi asum faptul că sunt subiectivă. Am regăsit Sibiul la fel și de această dată… liniștit, cochet, cu un aer boem, sofisticat. Ambele piețe erau încă decorate de sărbători, căci am prins ultimele zile ale târgului de Crăciun, unul dintre cele mai vestite din țară și care face cu brio concurență altor târguri similare din orașe europene.
Am stat în Sibiu 2 zile, practic; și nici acestea pline, pentru că în fiecare din ele am evadat câteva ore prin împrejurimi. Ne-am luat cazare chiar în Piața mică, lângă turnul cu ceas și asta mi-a plăcut, pentru că am economisit timp și cel puțin mie mi-a întreținut sentimentul acela de călătorie într-un oraș european. Am stat la The Council, un fel de boutique hotel, amenajat într-o clădire istorică, din care se vede Podul Minciunilor. N-a fost chiar ceea ce așteptam, dar a fost ok. Poziționarea a compensat alte aspecte la care, clar, mai e mult de lucrat și care mi-au lăsat un gust amar.
Și mai dezamăgitoare decât condițiile de la The Council a fost însă vizita la Muzeul Brukental – un amestec bizar de artă conservată și expusă în condiții îndoielnice și haos organizatoric, completat cu zone de kitsch absolut. Am mai fost la Brukental cu foarte mulți ani în urmă. Atunci l-am perceput altfel… parcă mi-a plăcut mai mult. E drept că poate impresia de acum este, inevitabil, și rezultatul comparației involuntare cu alte experiențe culturale acumulate între timp. Faptul că am regăsit rătăcită prin muzeu o statuetă a Sf. Iacob pelerin, a unui anonim transilvănean, mi-a îndepărtat brusc gândurile pesimiste. La fel și cele câteva capodopere ale pictorilor români consacrați. În rest… vizita la Brukental a fost o experiență pe care n-aș repeta-o.
Hoinăreala prin cele două piețe și pe strada Nicolae Bălcescu a avut și ea farmecul ei. Am alternat experiențele culinare din piață, învăluite în aromă de kurtos și de vin fiert, cu cele culturale, căci am poposit prin cele câteva librării și magazine cu suveniruri. Vizita în Turnul Sfatului mi-a prilejuit din nou efuziuni nostalgice. Sibiul văzut de sus e tare frumos. Prin nu știu ce conexiuni, mi-a amintit de Santo Domingo de la Calzada și de priveliștile din turnul bisericii în care am urcat într-una din zilele de pe Camino. Nu știu dacă e vechimea (turnul a fost construit între 1224 și 1241) ori atmosfera… ori imaginea orașului văzut de sus… cert este că pentru câteva clipe mi-a zburat mintea departe de tot, în timp și spațiu…
Adaug pe lista amintirilor frumoase din această scurtă vizită la Sibiu trei repere care n-au nicio legătură între ele: experiența la Xcape Room Sibiu (prima de felul ăsta pentru mine), cina la Kombinat (în ciuda unei mici neînțelegeri legate de întârzierea comenzii, mâncarea e foarte bună, iar supa de crumpene, de care habar nu aveam că există, e un deliciu) și Biserica Sf. Ursula, aflată undeva foarte aproape de locul în care am fost cazați.
Păltiniș – exerciții de memorie involuntară
Am plănuit să mergem la Păltiniș încă de când am plecat din Iași. Eram convinși că acolo vom găsi zăpadă și așa a și fost. Copiii s-au bucurat în sfârșit de iarnă autentică și de săniuș. Era însă îngrozitor de aglomerat, așa că n-am stat foarte mult sau cel puțin nu cât ne-am fi dorit. Am stat însă suficient cât să dăm o raită prin împrejurimi, până la Trecătoarea cerbilor, centrul de agrement pentru tineret unde am fost cu copii în tabără acum 15 ani. Am recunoscut imediat locurile, iar când am trecut pe lângă scările de lângă cabana în care am stat timp de o săptâmână împreună cu ei mi-a tresărit inima. Am pus poza pe Instagram și am trimis-o câtorva dintre ei, cu care mai păstrez legătura, fără să le spun unde mă aflu. Reacțiile au venit instantaneu, însoțite de exclamații și de amintiri declanșate spontan. M-au copleșit. În momente ca astea realizez cât de mult înseamnă pentru adultul de mai târziu amprenta pe care o lasă astfel de activități în aparență banale. Mi s-a făcut dor de ei, de absolvenții de odinioară, deveniți între timp oameni mari… Am regăsit și cabana lui Noica, pitită printre copaci și schitul lângă care se află mormântul filosofului. Toate sunt acolo, la locul lor, fix ca acum 15 ani. Când oare a trecut atâta timp? N-am intrat la cabană, nici nu știu dacă era deschis. Mi-ar plăcea să revin cândva aici, poate chiar în tabăra aceasta din mijlocul pădurii, cine știe…
Cisnădioara – o altă fațetă a memoriei sau a lipsei ei…
Cisnădioara era și ea pe lista locurilor de explorat în această mini-excursie de început de an. Tot nostalgia m-a dus și acolo. Cisnădioara e la o aruncătură de băț de Sibiu și drumul până acolo e pitoresc. Am urcat la cetate și am încercat în zadar să-mi reactivez amintiri de pe vremea când am fost prin locurile astea, tot într-o tabără, dar ca elevă. Au trecut aproape… 30 de ani de atunci. Nu-mi amintesc deloc, dar absolut deloc, locul în care se afla tabăra și niciun alt detaliu din experiența aceea din adolescență; fapt curios, căci alte amintiri îmi sunt încă vii, chiar și după atâta vreme. Irelevant. Vizita la cetate a fost plăcută, chiar dacă vântul ne-a gonit cam repede înapoi, la poalele zidurilor. Cetatea în sine nu e spectaculoasă, dar are o istorie interesantă, pe care o poți asculta scanând codurile QR amplasate în diverse locuri. Iar plimbarea de jos, din sat, până în cetate, e plăcută. Vara trebuie să fie tare frumos! Foarte aproape de cetate am descoperit un proiect inedit – Boierul Ilie – la care încă se lucrează, dar care pare că va fi un loc simpatic în final. Am plecat din Cisnădioara cu gândul că merită să revenim cândva, într-o vară…
Am părăsit a doua zi Sibiul cu gânduri și cu sentimente amestecate. N-a fost rău, pentru o călătorie de început de an, planificată în pripă și fără prea multe așteptări. Se putea, cu siguranță, mai bine, dar n-a depins totul doar de noi. Rămân cu ideea că Sibiul este una dintre destinațiile din România care merită osteneala deplasării. Iar împrejurimile sunt la fel de pitorești și merită mai multă atenție. M-am întors acasă cu o energie bună, de început de an și cu gândul la Camino Portughez… Atât.
Leave A Reply