Dimineață liniștită. Nimic nu prevestea o zi atât de încărcată cu de toate. Nu mi-au ieșit nicicum calculele cu cearșafuri. La numărătoare ieșeau mai multe decât trebuie, dar m-a lămurit Raquel că mai erau două rămase de ieri. M-am liniștit! N-am uitat chiar toată matematica învățată în școală…
Pe masa din salon descopăr o carte poștală cu turnul Eiffel și mi se înmoaie picioarele. Zilele trecute am fost întrebată care e pe primul loc pentru mine, Camino sau Parisul? Bună întrebare! Am răspuns doar atât: “Parisul e Paris.” Și acum… asta. E o carte poștală cu mulțumiri, trimisă de o pelerină care a trecut pe aici în septembrie 2023. E trimisă din Franța, în noiembrie, poate chiar din Paris, cine știe…
Pe când mă lăsam purtată de nostalgii matinale, monsieur Marcel, comandantul, a apărut ca din senin. Mi-a mulțumit pentru ospitalitate. L-am rugat să facem o poză împreună și i-am spus că îl invidiez pentru câte povești poartă cu sine. Mi-a zâmbit îngăduitor și mi-a spus într-o franceză foarte muzicală: “Mais vous êtes jeune. Quand vous aurez mon âge, vous aurez autant d’histoires à raconter!” Cred că este unul dintre pelerinii de aici, de la Sahagún, pe care mi-l voi aminti mereu.
Azi sunt în tura de după-amiază, dar nu plec nicăieri pentru că vreau să îmi termin de editat pozele și să mai scriu câte ceva. Timpul se scurge rapid și-mi încep tura cu zâmbet. Sosesc cu un taxi o mămică și un băiețel, coreeni. Puștiul nu cred că are mai mult de 4 ani și e simpatic foc. Mama ne spune că soțul și fetița mai mare sunt pe drum și vor ajunge și ei. Imediat după ce le dăm camera sosește o doamnă din Cehia. Cred că are peste 70 de ani. Îmi trece prin minte faptul că pe Camino oamenii nu au vârstă. Deloc. Doamna Alena, așa se numește, vorbește spaniolă. Paul îi explică tot ritualul din albergue. La final îmi mărturisește că încă îi este greu să fie cursiv în spaniolă, dar eu îi spun că am înțeles tot, deci e foarte bine. “But you don’t know Spanish, so that means it’s not good.” Îi confirm lui Paul că a fost un compliment și că n-am vorbit aiurea, chiar am înțeles… Izbucnim amândoi în râs. Ăsta e unul dintre lucrurile pe care le ador aici, multiculturalitatea și mai ales multilingvismul.
Toată lumea din albergue încearcă să învețe câte ceva din alte limbi. Alida învață engleza, părintele Daniel învață franceza, Paul coreeana. Duolinguo e la mare căutare.
Mulți pelerini vin azi din Carrion de los Condes. Sunt frânți când ajung, după aproape 40 de km. Îmi amintesc cum eram eu anul trecut, când ajungeam la albergue, după mai puțin de 30 de km … fix ca ei.
Cafeaua pelerinului este foarte specială azi. Suntem 8: eu, părintele Daniel care moderează conversația, Alida, Jacob din Africa de sud și familia de coreeni. Chiar dacă doar mama știe engleză un pic mai bine, coreenii participă cu toții. Tehnologia ne ajută să comunicăm în timp real, cu traducere vocală automată. Familia Min e absolut adorabilă. Povestea lor îmi dă fiori. Joo și Wan, părinții, au parcurs El Camino cu 11 ani în urmă, iar când au ajuns la Santiago de Compostella au hotărât că vor să se căsătorească și au făcut-o într-o biserică mică din apropierea catedralei. Acum, după 11 ani, s-au întors împreună cu doi copii, cărora vor să le arate povestea iubirii lor. Tatăl a ales cutia de cadou ca simbol, pentru că acest Camino este pentru el un cadou pe care vrea să îl facă copiilor săi, de care aceștia să își amintească după ce el și soția sa nu vor mai fi în viață. Îmi dau lacrimile. Tot ce urmează după istoria asta trece pe lângă urechile mele. Fetița a ales comoara pentru că pentru ea a călători împreună cu familia e o comoară, iar mama a ales mâinile împreunate pentru că e recunoscătoare pentru tot ce primește pe Camino. Cel mai simpatic e băiețelul… a ales sabia pentru că e cool! Râdem cu toții. Cafeaua de azi e minunată.
Spre seară e animație intensă în albergue. Vorbesc toate limbile. Înainte de cină, îl cunosc pe Echedey, un spaniol din Gran Canaria, care se oferă să mă ajute cu traducerea din engleză în spaniolă pentru niște pelerini care nu vorbesc altceva decât spaniolă. Din vorbă în vorbă, aflu că el începe Camino de aici, de la jumătate, că este profesor de engleză și printre altele caută parteneri pentru un proiect Erasmus. Mă apucă râsul, nu scap nici aici de Erasmus și de proiecte. Ne propunem să vorbim mai târziu despre asta, căci merge să mănânce pe undeva prin oraș.
La cină s-au anunțat azi destul de mulți pelerini. Printre ei o doamnă și fiica ei adolescentă, nemțoaice, de lângă Stuttgart, dar cu nume ungurești. Din vorbă în vorbă, la masă aflu că Monica, mama, este unguroaică născută în Târgu Mureș și că s-a mutat în Germania cu aproape 15 ani în urmă. Știe românește și e tare bucuroasă să îmi spună câteva cuvinte în română. Eu, la fel. Coreenii au gătit mâncare tradițională absolut delicioasă. Cina nu durează mai mult decât de obicei, dar e foarte animată și veselă.
Azi am vorbit în toate limbile posibile și am primit și flori de la Jennifer din Franța, al cărei arici de pluș agățat de rucsac mi-a rămas în minte. După-amiază telefonul a sunat non stop. La fel și notificările de Whatsapp. Nici nu știu ce să răspund la toate. Vin și nu se mai opresc… în toate limbile posibile. Părintele Daniel se amuză și-mi spune să nu mă mai agit atâta și să nu răspund. Lasă-i să se bucure de seara asta și de odihnă acolo unde sunt. Încă n-au nevoie de rezervări, ci doar de liniște. Are dreptate, în fond.
După o zi de Camino nu ai nevoie decât să te bucuri în tihnă. Nimic mai mult. Iar pe mine azi m-au bucurat fiecare poveste auzită, fiecare voce, fiecare zâmbet. (va urma)
Leave A Reply