Soare blând, de primăvară întârziată, aruncându-şi razele pe un peron pustiu, la capătul căruia se prefigurează o agitaţie molcomă de dimineaţă începută prea devreme; şuier înfundat, pierdut printre blocuri scorojite adulmecând încă amprentele gri ale nopţii şi peste toate un zumzet crescând ce anticipează vacarmul de peste zi – nimic altceva decât preludiul unei zile obişnuite, a cărei viaţă se epuizează uniform, în aceleaşi limite temporale măsurate ritmic de şuierul trenurilor care vin şi pleacă.
Am redescoperit capitala într-una dintre dimineţile săptămânii trecute, după o călătorie de aproape şapte ore, ale cărei efecte nu le-am resimţit, spre uimirea mea, decât foarte târziu, abia după ce m-am întors la ale mele, în oraşul cu mireasmă de tei ce se lasă încă aşteptată. De altfel, călătoria mi-a priit. Sufletul meu avea nevoie de şapte ore de linişte ghidată, filtrată la intervale neregulate de galbenul reconfortant al lanurilor de rapiţă ce-mi alergau pe sub privirea pierdută în căutarea unor gânduri care să-mi alunge toropeala. Singurul inconvenient ale cărui efecte le-am resimţit periodic a fost lipsa de cafea sau, mă rog, insuficienţa cantităţii de cafea de care are nevoie organismul meu pentru a funcţiona în parametri normali. A existat însă şi o latură pozitivă în asta – nevoia acută de cofeină mi-a dirijat paşii către prima sursă de cafea bună, din momentul în care am păşit pe peron, fapt ce a constituit premisa unei jumătăţi de oră fascinante, în care am savurat pe îndelete cafeaua şi spectacolul matinal care animă peronul capitalei în miezul unei săptămâni obişnuite.
Iată-mă, deci, cu rucsacul de rigoare în spate şi cu alte câteva accesorii cu care îi şade bine călătorului, vorba proverbului, stând la rând la McDonalds (unde altundeva…) în aşteptarea unei cafele care să-mi redea elanul. Fără nicio intenţie publicitară, mărturisesc că-mi place la nebunie cafeaua de la Mc, evident, în lipsă de altceva mai bun. Trec peste replicile agasante ale chelneriţei care-mi serveşte drept bonus un zâmbet sec – parte a recuzitei capitaliste. Mă las păcălită de insistenţă, cedez unui hamburger cu pui (după şapte ore aş fi cedat oricărei tentaţii culinare, cred) şi-mi văd în linişte de drum până la prima masa de pe terasa improvizată. Mă aşez cu o prudenţă pe care nici eu nu o înţeleg şi scrutez dintr-o privire lumea din jur – nimic ieşit din comun şi totuşi e ceva atât de familiar în gestul acesta banal de a mă aşeza aici, în mijlocul unei mulţimi crescânde, pentru a-mi bea cafeaua de diminieaţă. E un soi de deja-vu care mă face să scormonesc în trecut. Îmi dau seama că în ultimele luni am vizitat capitala de mai multe ori decât am făcut-o în întreaga mea viaţă. Să fi având lucrul ăsta vreo însemnătate anume? Zâmbesc. Caut prea mult în semne în ultima vreme. E doar o altă călătorie făcută întru desăvârşirea nevoilor mele sufleteşti.
Îmi las deoparte reflecţiile matinale pe care le am de obicei în momentele aceste sacre ale ritualului de cafea şi-mi reîntorc privirea într-un prezent imediat care, din nu ştiu ce motiv, mă fascinează prin detalii pe care ochiul meu obosit de nesomn le înregistrează involuntar. În faţa mea, la o distanţă nu prea mare de locul în care mă aflu, îmi atrage atenţia un panou imens al concurenţei, plasat strategic – „bucăţi de pui 15 cm” . Îmi trece prin minte o întrebare stupidă (cum le-or fi tăind, cu rigla?), apoi observ că hamburgerul meu e cu carne de vită şi nu de pui sau, în realitate, cine ştie cu ce aromă artificială. Nu mai contează, răul e deja făcut, mâncarea nesănătoasă nu este în planul analitic de astăzi.
Sub ochi mi se desfăşoară treptat un întreg spectacol. Nu pot să nu remarc schimbarea – culoarul larg ditre ziduri a devenit scena unui bazar improvizat – loc de căscat gura pentru călătorii întârziaţi şi rost de cîştiguri facile pentru negustori de doi bani care plimbă chinezării din depozit pe tarabe şi invers. Trec pe lângă mine oameni de toate felurile, de care mă desparte doar gardul improvizat al terasei, care ar trebui să-mi scoată din cap măcar pentru câteva clipe obsesia că m-aş putea trezi dintr-un moment în altul cu laptopul sau cu rucsacul subtilizate abil de vreun concetăţean dornic de câştiguri şi mai facile decât cele ale negustorilor tarabagii. Măcar ăia muncesc… Ei muncesc, pe naiba! Singura diferenţă între unii şi alţii e că unii fură cu acte-n regulă şi victimă a lor devii cu bună ştiinţă. Nu mai contează… Încerc să nu mă las copleşită de prea multe senzaţii autohtone. Privesc cu un calm bizar tot ce mi se perindă pe sub ochi şi încerc să nu-mi încarc mintea cu prea multe imagini parazite. Oameni posomorâţi, adormiţi, derutaţi sau pur şi simplu plictisiţi, îmi fac cafeaua mai amară, ceea ce mă determină să-mi pun, aproape mecanic, şi al doilea plic de zahăr în paharul de carton. Undeva, mai departe, cântă Holograf… „nimeni va şti, când se va sfârşi…”. Fac instinctiv legături. Legături inutile pe care simt că le-am făcut în zadar toată viaţa mea. Nu se va sfârşi. Niciodată. Nu astfel. Îmi atrag atenţia două doamne gemene, care se plimbă printre tarabe – aceeaşi coafură, aceeaşi ramă de ochelari, aceleaşi haine, acelaşi geamantan – parcă sunt două păpuşi stricate din poezia lui Minulescu. Dispar în mulţime, însoţite de alte priviri curioase. Lumea se împrestriţează tot mai dens, vacarmul se insinuează treptat, cu fiecare picătură de cafea pe care o sorb. Mă simt ca într-un cinema live în care regizorul şi cameramanul trebuie să-şi facă simţită prezenţa din clipă-n clipă cerând o nouă dublă. Difuzoare răguşite în care răsună celebrul refren, urmat de o voce plictisită, cu un oribil accent „dă capitală” care rosteşte un discurs din care nu înţeleg decât „Vă dorim călătorie plăcută!”, îmi amintesc că cinematograful nu e nimic altceva decât peronul unei gări pe care-l descopăr pentru a nu ştiu câta oară în ultimele luni şi care îmi pare acum, mai mult decât în alte dimineţi, diferit… Percep totul sub impulsului unei acceptări fireşti a fenomenului în sine – să fie oare doar efectul cofeinei care-şi face încet-încet efectul? Nu ştiu… cert este că mă ridic de la masă cu un chef nebun de a redescoperi Bucureştiul – acelaşi pe care îl am ori de câte ori am ocazia să-l vizitez.
Pornesc, aşadar, la drum, cu emoţii noi şi cu gânduri măreţe. Urmează două zile în care am timp să-mi umplu rafturile imaginare cu cărţi încă nescrise sau măcar cu materie primă pentru ele. Pe măsură ce mă îndepărtez de peron las în urmă mulţimea pestriţă, al cărei glas omogen se amestecă cu acordurile unei melodii vechi, Kingston Town, întrerupte firesc de un alt şuier de tren. Zâmbesc. Din nou. Fără un motiv anume. Doar cu gândul că uneori lucrurile sunt atât de simple, încât orice încercare de a le căuta profunzimea eşuează lamentabil în rătăciri fără rost.
O cafea, câteva imagini acompaniate de banale acorduri mundane şi dorinţa de a evada din ceva în care simţi că te sufoci periodic – suficient pentru ca un peron de gară să ţină locul unui matineu la care, poate, ţi-ai dorit cândva să ajungi.
